Dreptul constituţional de a ucide

Vorba cîntecului, „a mai trecut un an prin noi, a fost şi soare, au fost şi ploi“, cu tot ce ştie omul zilelor noastre să facă mai bine şi mai rău pe pămînt: un an cu războaie şi acorduri miraculoase, cu crize economice şi ajutoare umanitare, cu uragane şi eforturi de reconstrucţie emoţionante, cu politici încercănate de corupţie şi ong-uri care le peticesc ineficienţa, cu preluări de putere spectaculoase şi intrări stranii în Parlament, cu miniştri aureolaţi de CV-uri mincinoase şi doctoranzi veritabili înfrînţi de jocurile politice etc.

Între toate astea, există, de multă vreme, o ţară care propune reţeta perfectă a democraţiei. O ţară care şi-a pus numele alături de visul oricărui muritor de rînd, acela de a avea, prin propriile eforturi, un trai tihnit, şi care promite oricui îi trece graniţa să-l şi îndeplinească. Dar, mai ales, este o ţară care are grijă nemăsurată de copiii săi.

Este ţara care, de dragul copiilor, a pus la punct un sistem sofisticat de triere a filmelor sau emisiunilor de pe marile ori micile ecrane, astfel încît orice sîn dezgolit sau mîngîiere erotică sînt semnalate prin avertizări de neignorat.

Acceaşi ţară are grijă să scrie pe toate ambalajele – de medicamente, jucării, aspiratoare, bomboane etc. – indicaţii de protecţie a copilului: pungile nu trebuie băgate pe cap fiindcă pot provoca sufocarea, cutiile nu trebuie lăsate lîngă foc fiindcă pot provoca incendii, spray-urile nu trebuie pulverizate în ochi fiindcă pot provoca orbirea.

În aceeaşi ţară, brichetele şi maşinile de spălat au sisteme de blocare, astfel încît cei mici să nu le activeze din greşeală, magazinele au sisteme de afişaj care anunţă dacă podeaua este umedă sau dacă mîncarea servită este fierbinte, alcool nu primesc decît cei care au împlinit 21 de ani, iar medicamentele cele mai inofensive pot fi cumpărate doar cu semnătura asiguratorie a unui doctor.

Tot în ţara visului de aur, sistemul de protecţie a copilului este foarte bine pus la punct: un minor de sub 12 ani nu poate fi lăsat singur în casă, iar o vînătaie căpătată la joacă poate fi un serios semnal de alarmă pentru autorităţi. Copiii fac cursuri de apărare în caz de incendii, cutremure, atentate, război sau tentative de viol. Pedofilii sînt înscrişi în vaste reţele de informare a publicului, iar pedeapsa primită de cei care vînd droguri în preajma şcolilor este cu mult mai mare decît cea primită de cei care o fac la colţul magazinelor. Justiţia este nemiloasă cu cei vinovaţi de abuzuri de orice fel, chiar dacă numele acestora era pînă mai ieri în galeria celebrităţilor.

În această ţară care pare să fi luat toate măsurile de precauţie imaginabile şi inimaginabile, astfel încît copiii săi să se simtă protejaţi, douăzeci de copii cu vîrste cuprinse între 5 şi 10 ani au fost asasinaţi de un adolescent. Arma cu care el a înfăptuit crima a fost cumpărată de mama lui, în virtutea unui drept înscris în constituţia ţării: acela de a avea armă.

Efectul gîndit atunci cînd s-a consemnat acest drept este, evident, acela ca cetăţeanul american să se simtă mai protejat în faţa agresiunii. Nu-ţi trebuie cine ştie ce măsurători sociologice sofisticate ca să vezi că efectul pe care s-a mizat este spulberat de cifrele îngrozitoare care arată, anual, zeci de mii de victime inocente ale afacerilor prospere cu arme vîndute la colţ de stradă. Nu-ţi trebuie cine ştie ce analize ştiinţifice ca să observi că americanul de rînd este mai curînd înfricoşat de acest drept, decît bucuros să-l folosească. Un drept constituţional împotriva căruia sînt construite sisteme complicate de apărare, un drept care pune în pericol viaţa cetăţenilor în numele cărora a fost creat sau care face posibil ca mii de copii şi adolescenţi să fie omorîţi într-un război care nu e al lor este un drept constituţional fals. El face ca toate măsurile de protecţie descrise mai sus să pară o ipocrizie. E şi păcat să practici o asemenea hiper-protecţie doar pentru a pregăti ţinta unui glonţ.