Samuraiul Flămînzilă

Am cumpărat, deunăzi, o revistă de benzi desenate, avîndu-l drept personaj principal pe Harap Alb. Harap Alb al lui Ion Creangă. Simt nevoia să fac această precizare nu pentru că mi-aş imagina că cititorii Dilemei vechi nu ar şti cine este autorul poveştii, ci pentru că, după o jumătate de oră cu ochii aţintiţi pe paginile revistei, am uitat eu însămi, cu desăvîrşire, cine era Harap Alb, ce pofte aveau Setilă şi Flămînzilă şi încotro a zburat fata Împăratului Roş. Dar să nu anticipăm. S-o luăm cu începutul:

Revista arată incredibil de bine: pagină fină, lucioasă, culori impecabile, desene create de o mînă profesionistă. Şi are un preţ rezonabil. Cam atît cu părţile bune. Cele halucinante încep chiar de la titlu: revista se numeşte Harap Alb continuă. Pe copertă este anunţat bonusul: pe lîngă aventurile nemuritorului personaj autohton, copiii au ocazia să cunoască şi Originile lui Setilă şi Legenda lui Dragobete. Tot de pe copertă ne priveşte, ameninţător, însuşi Harap Alb – o combinaţie între Darth Vader cu o sabie de foc, împăratul Traian şi muşchii lui Hulk Hogan.

Odată ce ai dat prima pagină, începe haosul: povestea lui Ion Creangă rămîne doar un simplu pretext pentru o desfăşurare de forţe, personaje şi locuri care n-au nimic comun cu „scenariul“ scris de povestitorul moldovean. Harap Alb are portretul unui viking cam bleg, Împăratul Roş are aerul că sărbătoreşte Halloween-ul într-un costum prost ales, cumpărat dintr-un magazin de fiţe, iar Setilă, Flămînzilă şi Gerilă par un grup de samurai cheflii. Şi fiindcă numele originale ale personajelor li s-au părut, probabil, autorilor, neatractive pentru cei mici, ele au fost înlocuite cu Ştefan, Mîrza şi Lardea (?!). Fata împăratului şi Împărăteasa furnicilor au costume minimale, lăsînd să se întrevadă formele stranii ale unor fotomodele grav avariate de diete necruţătoare.

Decorurile în care se petrece acţiunea capătă forme bezmetic-exotice: fortăreţe anglo-saxone, cu turnuri orientale, alături de case tradiţionale româneşti, pe lîngă care se plimbă dinozauri şi pitici monstruoşi.

Ce mai află copiii din minunata revistă de benzi desenate? Că pe părinţii lui Setilă – devenit Mîrza – îi cheamă Zura şi Seuthes, şi că regatul în care s-a născut era unul plin de aur, dar fără viaţă. Iar ca recompensă pentru interesul acordat revistei, copiilor li se oferă „un portret autorizat“ al „zeului Dragobete“, cu chipul lui Brad Pitt şi cu trupul mutilat de steroizi. La final, afli de o legătură stranie între zeul mai sus-amintit şi Lardea – adică Flămînzilă –, de la care se pare că poţi cumpăra zăpada topită de sărbătoarea dragostei, zăpadă care te scapă de boli.

La un moment dat, aventurile lui Harap Alb se vor termina, bănuiesc. Mă gîndesc cu strîngere de inimă la o Scufiţă Roşie în postură de angry bird, la Prîslea cel Voinic cu antene de marţian şi la Greuceanu în costumul lui Batman.

Ştiu, e greu să-i faci pe copii să citească. Tocmai de aceea, ideea de a transforma personajele basmelor în eroi de benzi desenate ar putea fi una benefică dacă: unu – nu încerci să-l transformi pe Creangă într-un scenarist hollywoodian – trist – de filme de aventuri, şi doi – creativitatea autorilor de benzi desenate este ceva mai amplă decît simpla copiere a unor chipuri fioroase din jocurile de pe calculator.

În fond, scopul ar fi acela de a-i apropia pe copii de carte, şi nu de a le injecta în vene o doză în plus de kitsch, fie el şi autohton.

Maria Iordănescu este psiholog.