Scriitori cu corp

În articolul „Scriitori fără corp“ puneam în discuţie felul în care sînt prezentate personalităţile culturii române în şcoală: fie că sunt scriitori sau oameni de ştiinţă, ei sînt reduşi la o efigie solemnă, la un profil prelucrat bombastic, în clişee preţioase, goale de orice semnificaţie. Din bancă, şcolarul vede elita ţării ca pe o expoziţie de tablouri cocoţate la mari înălţimi, aşa încît abia dacă poate întrezări eticheta cu numele şi anii de viaţă ai celui prezentat. Spuneam atunci că n-ar fi rău ca biografiile scriitorilor, cu succesele şi eşecurile lor, cu neputinţele şi izbînzile lor, cu greşelile sau faptele lor însemnate, să ocupe un loc mai larg în programele şcolare.

Domnul Cezar Mihai Pîrlog aducea, în comentariul său pe marginea articolului, cîteva legitime contraargumente soluţiei propuse de mine: 1) Ar fi o eroare să mutăm accentul de pe opera – ştiinţifică, artistică, sportivă – a mode-lelelor invocate, pe viaţa lor personală, în faţa unor elevi şi-aşa asaltaţi de tabloide şi dive de carton. 2) Atribuţiile din „fişa postului“ oricărei personalităţi prezentate n-au de-a face cu viaţa personală a acesteia. Importante sînt isprăvile făcute în numele titlului obţinut, şi nu aventurile private. 3) Mutînd accentul pe viaţa privată a marilor creatori, şi nu pe munca lor, încurajăm un anumit gust pentru detalii picante, personaje promovate de ziarele de scandal, falsele valori.

Admit, mai întîi, că, punînd astfel în balanţă meritele spirituale şi viaţa privată, domnul profesor are, neîndoielnic, dreptate: sigur că e important ca Eminescu să rămînă în memoria elevilor nu ca un tînăr nefericit în amor, ci ca un inovator desăvîrşit al limbajului poetic. Dar în apărarea propunerii mele am de spus următoarele: 1) Motivul pentru care este studiată opera unui creator, în afară de acela evident, de a-i sublinia valoarea şi locul în evoluţia culturii române, este şi acela de a propune modele cu adevărat valoroase, altele decît cele prezente în exces, din păcate, în lumea de azi. Or, un model acoperit de laude deşănţate şi vorbe goale îşi pierde chipul şi corpul, devine un bibelou, o planşă didactică, care nu propune nici un drum de urmat. 2) Nu orice fapt de viaţă privată are insignifianţa cancanului, iar „opera“ nu se poate înţelege bine prin evacuarea pudică a „vieţii“. Sigur că un poet, un actor, un preşedinte de ţară nu rămîn în memoria culturii lor decît prin urmele lăsate în domeniul în care s-au ilustrat: o poezie, un rol sau o ispravă comunitară. Dar biografia lor, situarea lor într-un context istoric şi cultural pot ajuta şcolarul să detecteze cu mai mare profunzime valoarea urmelor lăsate: nu mi se pare deloc lipsit de importanţă să ştim de ce s-a hotărît Caragiale să plece din România, ce conflicte profesionale sau personale a avut de înfruntat Maiorescu sau în ce fel au fost nevoiţi scriitorii din comunism să facă compromisuri cu regimul pentru a le fi publicată opera. Dimpotrivă: asemenea informaţii pot reprezenta, pentru elevul zilelor noastre, un prilej de căzut pe gînduri. Şi un pas către o înţelegere mai nuanţată a înseşi ideii de model.

Şi, nu în ultimul rînd 3) Poate că, în definitiv, n-ar fi chiar cel mai rău lucru din lume dacă împrejurările mai „picante“ din viaţa marilor autori români ar înlocui cu succes pofta de tabloid a liceenilor, confiscaţi, altfel, de trivialităţi anonime: la urma urmei, ar fi de preferat să-i auzi pe adolescenţii români murmurînd „pe lîngă plopii fără soţ“, decît o manea născută din amorurile prea libere ale vedetelor de azi. 

Maria Iordănescu este psiholog.