Niciodată acasă
Elena a absolvit, înainte de 1989, Liceul pedagogic. A lucrat un an la o casă de copii, după care a intrat la Facultatea de limbi clasice. După ce a absolvit-o (după Revoluţie), cu note excepţionale, s-a angajat suplinitoare la o şcoală din periferia Bucureştiului. Salariul mic, de profesor de latină debutant (dar foarte bun!), acoperea cu greu chiria unei camere din tot felul de apartamente sordide găsite prin agenţii suspecte sau recomandări îndoielnice. Drămuia cu grijă fiecare leu, astfel încît să-i ajungă, o dată pe lună, de un bilet la teatru sau la film. Ani în şir, viaţa ei părea controlată de vatmanii care se hotărau cu greu să urnească tramvaiele de la capul de linie, de discuţiile rîncede din cancelaria prăpădită şi prost iluminată, de frigul îndurat în aşteptări lungi ale troleelor sau de căldura înăbuşitoare din autobuze, de funcţionarii care abia deschideau gura ca să furnizeze informaţii parţiale, de teama că noul proprietar ar putea s-o dea afară pentru că tocmai i-a sosit o nepoată din provincie sau pentru că Elena nu are suficienţi bani să plătească majorarea subită a chiriei.
A emigrat în Canada. Cu bani foarte puţini, cît să-i ajungă să-şi cumpere periuţă de dinţi, o conservă de carne şi să-şi plătească prima chirie. Slujbele ocazionale, pe care le-a găsit, i-au permis să închirieze un apartament decent. După cîtva timp, s-a angajat ca asistent de manager la una dintre cele mai prestigioase edituri din Canada. Încet-încet, a început să capete controlul asupra propriei vieţi: pentru prima oară îşi putea permite să se gîndească la pasul următor, la vise de împlinit, la o rutină tihnită, neameninţată de toanele şi ifosele proprietarilor, ale şoferilor, vînzătorilor, funcţionarilor, poliţiştilor, miniştrilor etc. Salariul primit de la editură, nu foarte mare, de valoare medie, îi oferă posibilitatea să trăiască într-un spaţiu elegant mobilat, să-şi cumpere cîte cărţi sau bilete la concerte şi filme pofteşte, să plece în concedii rezonabile, să-şi ajute părinţii rămaşi în ţară. Şi să-şi întemeieze o familie. Cu puţin timp în urmă, din economiile lor, ale ei şi ale soţului, au reuşit să plătească avansul pentru o casă cu patru camere. Elena este acum production manager la Editura McGill. Totul, după doar 11 ani petrecuţi în Canada.
Mă gîndesc deseori ce s-ar fi întîmplat cu ea dacă ar fi rămas în România. Ce şanse la o viaţă normală are un tînăr fără aptitudini de mare afacerist, fără moşteniri grase de la părinţi, în România zilelor noastre? Un tînăr care-şi doreşte să devină profesor sau medic, redactor sau inginer, constructor sau mecanic auto. După ce-şi termină studiile, viaţa lui se risipeşte în proiecte fără şanse de împlinire, în iniţiative subţiate de haos şi sărăcie, în lupte pentru supravieţuire: chiriile enorme şi stabilite aleatoriu nu-i vor permite să se gîndească la un „acasă“ decît provizoriu; locurile de muncă sînt mereu periclitate de o legislaţie păguboasă; băncile îşi fac de cap cu dobînzile impuse şi ofertele mincinoase. De unde să înceapă? Speranţele care ar trebui să însoţească orice început de drum în viaţă se transformă, rapid, în disperare şi neputinţă. Traiul dus sub semnul nesiguranţei îl va îndepărta pe tînărul român din ce în ce mai mult de visele cu care a pornit la drum. De foarte mulţi ani, mai marii ţării îi zdrenţuiesc destinul cu cafturi politice şi promisiuni deşarte.
Un tînăr din România de azi cu greu îşi poate imagina culorile viitorului. Îşi caută de azi pe mîine locul între ai lui, cu paşi nesiguri, incoerenţi, fără certitudinea că înaintează spre mai bine. Tînărul din România de azi nu se simte niciodată şi nicăieri acasă.
Maria Iordănescu este psiholog.
