Lecţia despre responsabilitate
„Se vorbeşte prea mult despre responsabilităţile noastre, ca profesori, părinţi, şi prea puţin despre cele ale copiilor, elevilor“, se aud vocile adulţilor nemulţumiţi. „Dar ei n-au responsabilităţi? Ei nu au obligaţii, numai noi? Oare n-ar trebui să ştie şi de îndatoriri, nu numai de drepturi?“
Aş spune, într-o primă instanţă, că au atîta responsabilitate cîtă sînt învăţaţi să aibă. Responsabilitatea este o atitudine care se dobîndeşte, în urma educaţiei, şi nu te naşti cu ea. Ar trebui, deci, ca ea să fie mai întîi de toate o virtute a grupului din care face parte tînărul – familie, şcoală, societate –, mai apoi una care să-i fie cerută. (Ştiu, în familie, eforturile de a include responsabilitatea pe lista calităţilor obligatorii sînt, de cele mai multe ori, apreciabile. La nivel de societate însă stăm prost: de la celebrul „Am fost un dobitoc!“, ţara n-a mai auzit alte forme, chiar şi aşa rudimentare, de asumat responsabilitatea.) Mai apoi, lecţia despre responsabilitate este o lecţie despre alegeri, fapte şi consecinţe, adaptare, integrare, şi nu o simplă listă cu ce ai voie şi ce nu. Aleg, de exemplu, să respect legile societăţii în care trăiesc nu pentru că m-am născut cu o genă a moralităţii. La baza alegerii mele stau diverse motivaţii: ştiu clar care sînt consecinţele nerespectării lor şi mă tem de ele; valorile morale cu care am fost educat; ataşamentul faţă de modele benefice; standardele morale promovate de societate; dorinţa de a aparţine unui grup social sau altul etc. Aleg să fiu părinte, sau profesor, afacerist, şef de departament, cetăţean român sau emigrant, iar din alegerea mea decurge asumarea firească a drepturilor, dar şi a răspunderilor pe care le am. Aleg în fiecare zi, şi nu o dată pentru toată viaţa.
Aşa stînd lucrurile, lecţia despre responsabilitate pare a fi o lecţie atît de grea, încît s-ar cuveni să fie rezervată mai curînd adulţilor. Dar nu e aşa: copiii pot învăţa, încă din primii ani de viaţă, „regulile jocului“. Pot afla – şi experimenta pe propria lor piele – efectele unor alegeri proaste sau ale unor renunţări benefice, condiţiile unei negocieri cu victorii imediate sau ale unei acţiuni cu cîştiguri pe termen lung, conflictul dintre dorinţă şi datorie etc. Pentru ca lecţia să aibă succes, au nevoie de explicaţii, înţelegere, reguli ferme, consecvenţă, modele, disponibilitatea adulţilor de a negocia sau de a primi şi alte puncte de vedere, dar şi răbdare. De foarte multă răbdare, fiindcă lecţia despre responsabilitate este greu de învăţat la vîrste mici. De ce?Pentru că deciziile majore din viaţa copiilor, pînă la o anumită vîrstă, le iau adulţii din jurul lor. Ei decid cînd şi unde trebuie să meargă la şcoală, cît se joacă şi cît dorm, cînd îşi fac temele şi la ce oră trebuie să intre în casă. (Şi e firesc să fie aşa.) Copilul, în această postură, „încasează“ consecinţele unor decizii pe care nu el le-a luat. Rolul adulţilor este tocmai acela de a-i oferi copilului, din timp, instrumente care-l vor ajuta să ia deciziile corecte pentru propria viaţă. De a-l pregăti nu pentru un rol de simplu executant al unui regulament de ordine interioară, ci al unui adult pregătit să aleagă singur între nenumăratele faţete ale răului şi binelui cu care se întîneşte în viaţă.
Mă tem, însă, că întrebarea de la începutul articolului ascunde, de foarte multe ori, o nemulţumire: părinţii sînt nemulţumiţi de eforturile şcolii în a impune disciplina, iar dascălii – de educaţia cu care copiii vin din familie. Dacă e aşa, atunci am o nedumerire: cum poate lecţia despre responsabilitate să înceapă cu o neasumare a responsabilităţii?
Maria Iordănescu este psiholog.
