Sexul în afara tarabelor

Un film documentar realizat în 2008 de o televiziune britanică prezintă nivelul educaţiei sexuale în rîndul adolescenţilor, dar şi al adulţilor din jurul lor. Primul lucru demn de remarcat – în special de către cei proveniţi din fostele ţări comuniste, unde educaţia sexuală se limita la cîteva ore de fiziologie sexuală exemplificate cu planşe scorojite – este că nici tinerii britanici nu ştiu mai multe despre sex decît ştiu tinerii noştri: şi părinţii lor au aceleaşi reţineri în a vorbi despre problemele specifice acestei etape de vîrstă, şi ei îşi culeg informaţiile mai mult de pe net şi de la prietenii oleacă mai mari, mai curînd decît de la profesionişti, şi ei au o educaţie precară de igienă sexuală. Dar cele mai semnificative secvenţe mi s-au părut acelea în care realizatoarea le prezenta tinerilor diferite filmuleţe care vorbeau despre organele genitale, bolile cu transmisie sexuală şi simptomele lor, modificările naturale sau patologice ale organelor genitale, toate exemplificate pe modele reale, de diverse vîrste: în faţa imaginilor, lipsite de orice fel de erotism, cu oameni de ambele sexe, de diverse vîrste, goi, tinerii se arătau extrem de stînjeniţi, inhibaţi, neştiutori, candizi. De fapt, în ciuda agresiunii zilnice venite din partea mass-mediei, cu trupuri goale la orice gheretă de ziare sau pe orice canal de televizor, cu filme pornografice care se vînd pe cîţiva lei ori lire, sau videochat-uri cu conexie rapidă, tinerii din Marea Britanie, ca şi din ţara noastră şi, cred, de pretutindeni sînt la fel de neajutoraţi, de ignoranţi, de temători ca cei de acum o sută de ani.

Glumim, de foarte multe ori, noi, adulţii, despre educaţia sexuală a copiilor noştri: avem impresia că ştiu mai multe decît noi, de la vîrste cu mult mai fragede decît acelea pe care le-am considera noi potrivite pentru a începe discuţiile despre sex. Mizăm, însă, prea mult – păcăliţi de siguranţa pe care adolescenţii o afişează în faţa subiectului cu pricina –, pe multitudinea de canale de informaţie şi pe capacitatea tinerilor de a le accesa în mod responsabil. Sînt de înţeles reticenţele, inhibiţiile, ruşinea, inabilităţile părinţilor de a discuta direct cu propriii copii despre sex. O soluţie ar fi aceea ca politicile educaţiei formale, de stat, să includă în programele lor un ajutor real, dat în acest sens părinţilor. Ministerul Educaţiei şi cel al Sănătăţii ar trebui să ofere un suport mai consistent celor cîteva organizaţii nonguvernamentale care se străduiesc să ţină piept efectelor negative cauzate de o educaţie sexuală deficitară. Nu se înţelege de ce pentru un copil de zece ani ar fi mai important, sau mai simplu, sau mai adecvat, să studieze pe băncile şcolii doar fotosinteza, şi nu şi anatomia corpului omenesc. Ideea că doar la vîrsta pubertăţii este indicat ca elevului să i se explice, în cadru formal, ce e cu organele lui sexuale, este riscantă, fiindcă profesorul sau medicul care o face are de luptat cu avalanşa de informaţii eronate pe care elevul le va fi acumulat deja pînă la acea vîrstă. Educaţia sexuală nu se referă doar la acuplare, ci şi la construcţia organelor sexuale, igienă, boli cu sau fără transmitere sexuală, diferenţe de comportament, relaţii sociale, abuzuri, protecţie etc. Evident, pentru fiecare vîrstă, substanţa şi stilistica informaţiei trebuie să fie cea potrivită. Nu ştim, nu putem şti cum să vorbim cu copilul nostru despre sex? Ar trebui să avem la dispoziţie, aşa cum avem pentru matematica de clasa a VIII-a care ne este necunoscută, ore de meditaţie, de pregătire, de educaţie sexuală. Ore susţinute de specialişti pentru adulţi şi copii.

Lumea pornografiei sau cea a abuzurilor sexuale, a minorelor însărcinate sau a copiilor infestaţi cu HIV este o lume născută nu din nepriceperea copiilor, ci din inabilitatea, neglijenţa şi, nu în ultimul rînd, ignoranţa adulţilor. 

Maria Iordănescu este psiholog.