Programul „Şcoala altfel“ ar fi trebuit, după cum îi spune şi numele, să se desfăşoare sub semnul ineditului: experienţe noi, dialoguri extracurriculare, întîlniri neobişnuite. Cu alte cuvinte, un prilej numai bun de folosit de dascăli şi elevi pentru a-şi pune în mişcare imaginaţia, resursele culturale, îndrăzneala, buna-dispoziţie, umorul.
Ministerul Educaţiei a propus pentru dezbatere publică proiectul Codului Etic al cadrelor didactice din învăţămîntul preuniversitar. Codul cuprinde articole privind rolul dascălului în protecţia copilului, norme de conduită, relaţia cu părinţii sau tutorii legali ai copiilor, reguli de aplicare a prevederilor înscrise în cod etc.
A fost propus un proiect de lege prin care femeile care solicită un avort sînt obligate, mai întîi, să treacă pe la psiholog pentru o consiliere privind efectele pe care acest act medical îl are asupra organismului şi psihicului. Proiectul are ca punct de plecare „criza demografică şi impactul pe care acest act medical îl are asupra femeii“.
Nu mi-a fost foarte clar niciodată ce înseamnă „generaţie de sacrificiu“. Cel puţin la noi în ţară. Se presupune că sacrifici ceva sau pe cineva în numele unui viitor mai bun. Generaţiile de occidentali scăpaţi din Al Doilea Război Mondial şi-au sacrificat viaţa, scopurile personale pentru a pune umărul la reconstrucţia ţărilor ruinate de război.
Cred că nu-i uşor să găseşti un învăţător bun. Pe lîngă recomandările primite de la şcoală şi de la ceilalţi părinţi şi CV-ul în care sînt consemnate performanţele lui, un alt pas important ar fi acela să-l vizitez la şcoală pe cel care urmează să-i fie dascăl copilului meu. Din întîlnirea directă cu el şi cu elevii săi, pot afla mai multe informaţii decît mi le-ar putea livra orice CV.
Sînt rare clipele cînd îmi doresc să fiu din nou elevă: cînd dă colţul ierbii, primăvara, cînd îi văd pe cei mici înarmaţi cu laptopuri, căşti şi iPad-uri, cînd citesc cărţi la care am rîvnit toată adolescenţa, cînd întîlnesc oameni care mi-ar fi putut fi modele. Şi, recent, cînd am aflat despre concursul de cultură generală iniţiat de Editura Humanitas.
Mi-a căzut în mînă unul dintre ghidurile de pregătire pentru examenul de evaluare naţională al elevilor de clasa a opta. Am început să citesc fără prea mari aşteptări, ştiu destul de bine programa de limba şi literatura română, dar am ajuns la ultima pagină gîfîind de rîs, furie, uluială, frustrare şi atacuri de panică.
De ceva timp, presa e în fierbere: cîteva cazuri abominabile, părinţi care se omoară între ei sau îşi omoară copiii, sînt prezentate în cele mai mici, mai inutile şi mai sîngeroase detalii. Avocaţii inculpaţilor dau declaraţii ample la nici cîteva ore de la comiterea faptei, rudele şi vecinii au căpătat dintr-odată glas şi dau, competent, tot felul de informaţii.
S-a înfiinţat clasa pregătitoare. Cum? Ministerul Educaţiei a dat legea, sindicatele din învăţămînt au protestat, iar părinţii s-au revoltat. Au dat în judecată Ministerul şi au cerut să fie declarată ilegală clasa pregătitoare. Verdictul dat de Curtea de Apel Bucureşti: este legală.
Spuneam în articolul precedent că scopul unei ore de literatură ar trebui să fie şi acela ca elevul să prindă un pic drag de ceea ce citeşte, nu numai să capete deprinderi de analiză sintactico-morfologică. Selecţia textelor, felul în care este gîndită analiza unei opere literare sau obiectivele didactice constituie, însă, tot atîtea reţete simple de a înăbuşi în faşă dorinţa de a citi.
Nu-mi aduc aminte ca în anii de şcoală, în gimnaziu sau la liceu, să mă fi amuzat împreună cu profesorii mei. Mici perle ale elevilor, cîteva clişee verbale nostime ale profului, vreun nume propriu pronunţat greşit – cam astea erau rarele prilejuri în care dascăl şi elevi zîmbeam împreună. Orele de istorie, matematică, română, geografie erau sobre, fără haz.
„Profesorul trebuie să fie coerent, să aibă un discurs clar, să nu facă greşeli de gramatică, să nu ridice tonul, de asemenea trebuie să ştie cînd să fie diplomat şi cînd să fie autoritar. Deci abilităţile de comunicare sînt foarte importante.“ (declaraţia unui elev de liceu, cuprinsă în studiul de diagnoză „Relaţia profesor-elev şi barierele de comunicare în procesul de educaţie“).
Articole pe Internet, cărţi de psihologie pe înţelesul tuturor, reviste glossy de psihologie, săptămînale pentru mămici şi bebeluşi, training-uri pentru părinţi perfecţi. Un bagaj de informaţii rezonabil, la îndemînă, pentru oricine îşi doreşte să-şi perfecţioneze relaţia cu propriul copil.
Zile tumultuoase pentru români: proteste, discursuri, demisii, viscol, autostrăzi blocate, ambulanţe neputincioase, şcoli închise şi televiziuni încinse. Doar dezbaterile lîncezesc în acelaşi sos rînced al acuzaţiilor fără dovezi, al mitocăniei şi al imposturii, al soluţiilor impracticabile, născute din ura faţă de adversar, şi nu din niscaiva insomnii cu gîndul la problemele ţării.
La ora la care scriu aceste rînduri, protestele au luat amploare: partidele de opoziţie şi-au adus propriii susţinători în stradă, iar rîndurile celor nealiniaţi politic au crescut. Primii, supuşi liderilor lor politici, cer demisia Guvernului şi, mai ales, a preşedintelui.
Un actor care apare foarte des – prea des – în ultima vreme la televizor, navetist pe la mai toate posturile TV aflate în criză de invitaţi competenţi, a participat recent la o emisiune care dezbătea un subiect grav: un minor a abuzat sexual un alt minor.
Eforturile Patriarhiei Române de a diversifica mijloacele de comunicare cu credincioşii săi sînt lăudabile. Organizează întîlniri cu diverse grupuri sociale, conferinţe, concursuri. A înfiinţat o editură, un radio, un ziar propriu şi o televiziune. Din păcate, eforturile Bisericii Ortodoxe nu se manifestă din plin şi în diversificarea, în dezvoltarea creativă a discursului său către enoriaşi.
De mai bine de două săptămîni, imagini zdrobitoare cu zeci de mii de nord-coreeni plîngîndu-şi conducătorul curg pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă. O lume care priveşte stupefiată, dar pasivă, urmele grele pe care o dictatură le poate lăsa în minţile, trupurile şi sufletele unui popor întreg.
Îi învăţăm pe copiii noştri să fie curaţi, respectuoşi, politicoşi, să-şi asculte dascălul şi părinţii, să fie atenţi cînd traversează strada, să nu mintă etc. Cu adevărat, însă, foarte rar ne gîndim cum să-i învăţăm să fie generoşi. Să dăruiască.
În timpul oricărei conferinţe publice, există un moment care naşte, deseori, insatisfacţie de ambele părţi: momentul întrebărilor şi al comentariilor din partea ascultătorilor. Se pun întrebări enorme, inadecvate, fatale, de tipul „Ce e adevărul?“, „Ce e iubirea?“, „Ce rost are să fim buni, cînd cei din jur sînt răi?!“
Dialogul practicat de părinţi pe forumul dedicat lor de pe site-ul Ministerului Educaţiei respectă tot tipicul dezbaterilor desfăşurate în ultimii ani în România publică: subiecte importante tratate emoţional şi derizoriu, subiecte anodine, mediocre, conjuncturi particulare impuse sub semnul apocalipsei, vociferări, agresivitate, lipsă de bun-gust.
Profesori bătuţi de elevi, elevi bătuţi de elevi, elevi bătuţi de profesori apar zilnic în filmuleţe pe Internet, pe prima pagină a ziarelor de scandal sau la prime time news. Sînt luate declaraţii în exclusivitate, copiii fac mărturisiri incendiare, dascălii dau detalii picante, directorii spun că se vor lua măsuri, iar presa face bani din violenţa iscată pe băncile şcolilor.
Au existat, acum cîtva timp, discuţii despre introducerea uniformelor în învăţămînt. Vocile – în mare parte ale părinţilor – care susţineau propunerea aveau drept argument faptul că uniforma disciplinează, ajută la formarea unei atitudini mai responsabile faţă de şcoală, îi protejează pe cei care o poartă şi le dezvoltă sentimentul apartenenţei la grup.
Comunicarea dintre şcoală şi părinte se realizează, conform normelor Ministerului Educaţiei, prin şedinţe cu părinţii (unde sînt prezentate teme generale de educaţie a copilului), consultaţii (în care se discută problemele individuale ale elevilor), scrisori, convorbiri telefonice etc.
Luni – ora de tenis. Marţi – ora de balet. Miercuri – antrenament la karate. Joi – limba engleză. Vineri – ora de înot, iar sîmbătă dimineaţa – ore de pictură. Cunosc mulţi copii al căror program săptămînal arată astfel: dimineţi petrecute pe băncile şcolii, lungi după-amiezi în faţa temelor şi seri alergate între săli de sport, de muzică sau de pictură.
Stăteam de vorbă, deunăzi, cu un părinte care-şi punea problema felului în care se predă istoria României în şcoli. Lăsăm paginile de istorie acoperite de mituri şi legende, şi, la urma urmei, de neadevăruri, de dragul patriotismului, sau dimpotrivă, de dragul adevărului, dăm la o parte rozurile din prezentările domnitorilor şi scoatem la iveală imaginile mai puţin nobile ale marilor personalităţi istorice?
Pe site-ul Patriarhiei, pe lîngă articolele despre care am vorbit în numărul precedent al Dilemei vechi, am găsit şi cîteva mărturii emoţionante ale unor elevi şi profesori din liceele bucureştene, toate avînd aceeaşi concluzie euforică: fără ora de religie, viaţa noastră ar fi mult mai săracă şi, la urma urmei, fără nici un rost.
Stăteam zilele trecute de vorbă cu o adolescentă, abia trecută de clasele primare. Cineva îi furase telefonul mobil, în curtea şcolii. „Şi, l-ai reclamat la poliţie?“, am întrebat-o firesc. „Da, dar n-o să mi-l găsească. În România se fură zilnic, iar poliţiştii numai de telefonul meu nu dorm noaptea.“
Cred că e benefică, pentru elevi, predarea religiei în şcoli. Mi se pare că e singura „materie“, sau printre singurele, care îl poate ajuta pe copil să-şi pună întrebări fundamentale, profunde, despre sine şi existenţa lui pe acest pămînt, întrebări care nu-şi găsesc răspunsul în experimente chimice, legi fizice, măsurători geografice, documente istorice sau legislaţie europeană.
Am scris în articolul de săptămîna trecută de ce nu cred că iniţiativa Ministerului Educaţiei de a introduce o nouă evaluare naţională va aduce schimbări calitative importante. Spuneam atunci că ideea cu care a pornit la drum ministerul a fost: „Credem că depinde doar de voi, profesorii, să rezolvaţi deficienţele sistemului“.
„Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului vizează prin aplicarea testelor de evaluare iniţială la clasele a II-a – a XII-a/aXIII-a, să asigure un instrument de diagnoză pentru orientarea acţiunilor ulterioare ale cadrului didactic, prin adecvarea la nevoile reale ale celui care învaţă.“
Nu există manual de pedagogie sau articol despre educaţia copilului care să nu vorbească despre efectele benefice pe care le au, în viaţa celor mici, poveştile ascultate sau citite de ei înşişi: feţi-frumoşi buni, drepţi, curajoşi, ilene cosînzene frumoase, harnice şi virtuoase, balauri răi şi spîni făţarnici, zîne care intervin la momentul oportun şi babe isteţe.
Începînd cu acest an şcolar, imnul României va fi intonat în clasele primare şi gimnaziale, la fiecare început de săptămînă. Vocile contra spun că imnul are versuri proaste, că repetat mecanic şi des, efectul de însufleţire patriotică va fi vlăguit, că nu cu un imn se face primăvară în învăţămîntul românesc.
Pe o bancă, într-un parc, un dialog între mamă şi copilul ei, de 9-10 ani: cel mic îi povestea un conflict pe care-l avusese cu un coleg, iar mama îi tot cerea detalii despre motivele care au dus la ceartă. „Tu ce crezi, cum ar fi trebuit să fac?“ Întrebarea a răsărit pe buzele copilului, fără arţag, fără parapon, candid şi sincer. Aştepta răspunsul curios şi fără rezerve.
De fiecare dată îţi juri că la anul va fi altfel, mult mai simplu, cîteva cîntecele, o poezie, două, haine obişnuite şi instalaţii mai puţine. La urma urmei, Moşul e bun, generos, nepretenţios şi, cu siguranţă, şi-ar răsturna sacii cu daruri şi fără atîtea favoruri. La urma urmei, Moşul e bun, generos, nepretenţios şi, cu siguranţă, şi-ar răsturna sacii cu daruri şi fără atîtea favoruri.
Grădiniţă, primele zile, grupa mică. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! Drame sfîşietoare, despărţiri îndurerate, mîini înlănţuite care se desprind cu greu, priviri disperate, oftaturi deznădăjduite, sesiuni prelungite de negocieri scăldate în lacrimi. Îţi imaginezi că cel mai greu moment este acela petrecut pe holurile instituţiei, încercînd să aduci alinare inimii de părinte şi de copil.
Am avut parte, ca tot omul mic şi nepriceput, de sfaturi de la adulţi („un prieten adevărat nu-ţi cere să faci lucruri rele“, nu te lăsa influenţat de cei din jurul tău, vezi-ţi de interesul tău“), de texte inepte din manualele de literatură din clasele primare (Georgică l-a ajutat pe prietenul său să înveţe la geografie ca să nu rămînă corigent), de ore de dirigenţie („prietenia e o floare rară“).
Mersul la teatrul de păpuşi cu un grup de 13-14 copii de 3-4 ani este o acţiune riscantă, plină de neprevăzut, care-ţi cere abilităţi supraomeneşti, resurse inepuizabile de răbdare îngerească, calm divin, atenţie şi reflexe de general pe front. Şi, nu în ultimul rînd, oleacă de umor.
Uimirile mele, marile mele mirări în faţa Occidentului se petrec mai puţin în preajma construcţiilor excentrice, a marilor monumente istorice, a peisajelor exotice sau a semnelor evidente de bunăstare. Mai curînd, mă impresionează normalitatea sub care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a francezilor, englezilor, berlinezilor, austriecilor, cehilor;
Am făcut mult timp parte dintr-un grup de consiliere a tinerilor aflaţi la început de viaţă independentă, dusă în afara zidurilor organizaţiilor în care au crescut: ore întregi dezbăteam liste lungi cu sfaturi, îndrumări, informaţii (despre viaţa profesională, oportunităţi financiare etc.), toate necesare pentru a se descurca în hăţişurile junglei urbane.
Tînărul revoltat de pe net îi acuză pe toţi adulţii din România de nedreptatea care li se face adolescenţilor ajunşi în faţa examenului de bacalaureat: înconjuraţi de modele superficiale, vulgare, ignorante, analfabete, de dascăli incompetenţi, de politicieni corupţi, liceenii ar trebui socotiţi ultimii, în ordinea vinovaţilor, pentru eşecul învăţămîntului românesc.
În emisiunile pentru copii, mai toată lumea cîntă şi dansează. Cu mici excepţii, ici-colo o jumătate de oră dedicată poveştilor, spuse sau desenate, televiziunile par să se străduiască din greu să ne convingă că ţara e pregătită cu generaţii noi pentru show-biz, că musteşte de talente în domeniul muzical.
Nu cred că se va schimba mare lucru în învăţămîntul românesc după aşa-zisul şoc al rezultatelor de la bacalaureatul 2011. Problemele par grave, iar discuţiile jurnaliştilor şi autorităţilor mizează mai mult pe scandal şi revanşe politice, decît pe cauză, efect şi soluţii.
De mulţi ani încoace, examenele de bacalaureat sau testările elevilor de clasa a opta devin subiecte de primă pagină sau de subsol al forumurilor, în aceleaşi forme de manifestare: indignări masive, cearta părinţilor şi elevilor cu Ministerul Educaţiei, elevi prinşi cu fiţuici, profesori care nu ştiu baremul de corectare, subiecte scrise greşit pe tablă sau pe foile de examen, perle ale elevilor, nota obţinută de fiica/fiul cutărui demnitar sau vedetă etc.
Un medic acuzat că lucrarea lui de doctorat este un conspect după texte ale unor confraţi mai bine pregătiţi şi mai conştiincioşi decît el este, în continuare, bine primit în lumea academică, solicitat să dea interviuri şi să-şi dea cu părerea despre ce e bine şi ce e rău în medicina românească.
Am văzut The Soviet Story – povestea colaborării dintre comunişti şi nazişti, a crimelor în masă pe care le-au înfăptuit cot la cot, a puterii pe care şi-au împărţit-o cu drept de viaţă şi de moarte asupra celor ocupaţi. The Soviet Story arată, cu imagini şi documente rareori dezvăluite, cu mărturii ale supravieţuitorilor Gulagului sau analize ..
Am citit de curînd un articol în care, pe un ton grav, cu accente funebre, se prevestea decesul literaturii pentru copii. Mă pregăteam să bombăn apăsat împotriva viziunilor apocaliptice ale autorului articolului, cînd am dat, pe un site al cadrelor didactice şi al elevilor, peste nişte texte folosite la serbările şcolare.
Am stat de vorbă recent cu directoarea unei firme de recrutare în babysitting. S-ar putea crede că în vremuri de criză, cu puţine oferte pe piaţa muncii, ispita unei profesii pentru care, deocamdată, nu se cer diplome sofisticate şi a unui angajament pe termen lung – cel care îşi doreşte o bonă pentru copilul său, o vrea pentru cel puţin un an – ar trebui să aducă lungi şiruri de candidate la uşa firmei.
Îmi plac cîinii, am crescut doi pînă acum, încerc un dialog civilizat cu cei care-mi ies în cale, pregătiţi cu un rînjet neprietenos să-şi apere aşa-zisul teritoriu, care e şi al meu, şi sînt îngrozită, la fel ca orice om normal, să văd cum sînt supuşi unor tratamente iraţionale, inumane. Pe de altă parte, traiul în Bucureşti a devenit un slalom printre haitele de maidanezi.
Sînt cîteva motive, nu multe, pentru care şi tinereţea mea, de dinainte de ’89, ar putea fi invidiată: jucători de fotbal excepţionali, crema de la joffre sau mascote fără cusur, piesele de teatru de la televizor, îngheţata de 3,75 lei, bairamurile ţinute cu cico şi merdenele, sucurile (berile) îngropate în nisipul de la Vama Veche, ca să le ţinem reci, pletele negre ale lui Pittiş (...).
