Despre rostul evaluărilor
Am scris în articolul de săptămîna trecută de ce nu cred că iniţiativa Ministerului Educaţiei de a introduce o nouă evaluare naţională va aduce schimbări calitative importante. Spuneam atunci că ideea cu care a pornit la drum ministerul a fost: „Credem că depinde doar de voi, profesorii, să rezolvaţi deficienţele sistemului“. (Evaluarea naţională, trebuie spus, a fost de altfel primită cu destule rezerve, ca să nu spun indiferenţă, de profesori şi elevi: profesorii – plictisiţi de noile hîrtii care trebuie completate, iar elevii – nepăsători în faţa unui test a cărui notă nu va fi trecută în catalog.)
S-a pus în mişcare artileria grea: s-au compus teste orientative pentru fiecare clasă şi pentru fiecare materie. S-au creat modele de evaluare. Se vor face centralizări ale rezultatelor pe ţară. Au fost implicaţi toţi, de la vlădică la opincă: educatori, directori, inspectorate, oameni din minister. La atîtea resurse implicate, rezultatele evaluării naţionale ar trebui să vizeze schimbări mai profunde decît simpla ajustare a unor proiecte didactice individuale.
Ce vreau să spun: 1) Cred că o evaluare naţională ar trebui să propună subiecte unice, care să verifice cunoştinţe, deprinderi şi aptitudini de bază, şi ale căror rezultate să dea cu adevărat seamă de ceea ce se întîmplă în şcolile româneşti. Spre exemplu: ar fi interesant de ştiut cîţi dintre elevii de clasa a II-a, din toată ţara, ştiu să scrie „într-o“, „s-au“, „ia“ şi „i-au“. Sau cîţi dintre cei de clasa a VIII-a ştiu să compună un text de opt fraze despre Amintiri din copilărie. Ar fi bine de ştiut cîţi dintre cei de clasa a X-a ştiu să spună cîteva cuvinte despre România sfîrşitului de secol XIX, adunînd pe hîrtie informaţii primite în orele de literatură, istorie, geografie. 2) Cred că rezultatele unor evaluări astfel formulate ar putea contribui la formarea unei imagini corecte, mai realiste a învăţămîntului românesc. Astfel de rezultate ar putea fi folosite în schimbarea manualelor, a programelor şi a subiectelor de examen la diferite niveluri: sînt doar 13% elevi de clasa a IV-a care ştiu să facă acordul predicatului cu subiectul? Atunci n-are rost să introducem la cunoştinţe de bază în clasa a VII-a prefixoidele, dubletele etimologice şi eul liric. Doar 10% dintre elevii de clasa a IX-a ştiu să scrie cinci fraze corecte, coerente despre Eminescu? Atunci, la examenul de clasa a VIII-a n-are rost să verificăm dacă elevii ştiu să identifice corect aliteraţia, alegoria, piciorul metric şi ritmul (sau măcar ele să nu intre în categoria cunoştinţelor de bază). Doar 20% dintre elevii de clasa a XI-a ştiu să spună cîteva cuvinte despre Carol I? Atunci ar fi bine ca manualele de istorie să insiste mai mult pe capitolele mari ale trecutului şi mai puţin pe „romanitatea orientală în mileniul marilor migraţii“. 3) Rezultatele evaluărilor naţionale ar putea fi completate cu o solicitare adresată de minister dascălilor: li s-ar putea cere să propună modificări de manual, de curriculum sau de bibliografie pentru examene. Interesul cadrelor didactice şi, implicit al elevilor, ar fi, în felul acesta, mult mai intens, în ideea că rezultatele evaluărilor vor produce programe mai realiste şi mai eficiente.
Nu vreau să spun că schimbările din învăţămînt ar trebui să se concentreze doar pe cei cu restanţe, uitînd de cei care fac performanţă. Dar, aşa cum arată bacalaureatele din ultimii ani, doar primii par a depinde în mod vital de felul în care se face treabă în şcoala românească. Ceilalţi, cei performanţi, par a nu datora multe nici ministerului, nici iniţiativelor lui.
Maria Iordănescu este psiholog.
