Printre preţuri mari la alimente, scumpirea gigacaloriei, criză, recesiune, nunta secolului, legume aduse din import şi despărţiri costisitoare, un nou subiect revine din ce în ce mai des în dezbaterea consumatorilor români de talk-show-uri: după divorţ, cu cine e mai bine să rămînă copilul, cu mama sau cu tata?
Pe vremea cînd lucram într-o organizaţie pentru copii aflaţi în dificultate, am coordonat proiectul numit „Consiliul copiilor“. Pe scurt, era vorba despre înfiinţarea unei primării, în care funcţiile de conducere – primar, viceprimar şi vreo şase consilieri – să fie deţinute de copii aleşi prin vot, din rîndul comunităţii lor.
„Muncesc atîta timp ca să-i pot asigura lui tot ce are nevoie“, „nu divorţez pentru că un copil trebuie să-i aibă lîngă el pe ambii părinţi“, „mă las pe mine (deoparte) ca să-i pot da lui“ (copilului), „timp pentru mine nu mai am“ etc. Toate acestea pot fi, la prima vedere, declaraţii de dragoste nemăsurată, necondiţionată pentru copilul meu.
Ori de cîte ori este adusă în faţa opiniei publice din România problema homosexualităţii, lucrurile o iau razna. Se alege praful de legendara toleranţă românească, de bunăvoinţa şi îngăduinţa faţă de opţiuni sau feluri de a fi altele decît cele majoritare. Orice campanie iniţiată de organizaţii care susţin comunităţile gay sînt întîmpinate cu huiduieli, blesteme, isterii locale.
Nicicînd ipocrizia presei nu mi se pare mai mare decît atunci cînd subiectul informaţiei pe care o prezintă este abuzul, violenţa în familie. Cînd întreg textul prezentării este presărat cu „micuţa Irina“, „Irinuca“, „cel mai mult are de suferit copilul“, „micuţul Petru“, „fetiţa celor doi de numai trei anişori“, „băieţelul cîntăreţei suferă“ etc.
Zi de zi, de la lucruri mărunte – tabieturi, iritări, dorinţe, frustrări, vicii minore – şi pînă la principii clădite în ani lungi de formare, toate sînt supuse schimbărilor pe care le implică traiul alături de un copil. De copilul tău. Ce nu mai faci, sau nu-ţi mai vine să faci, sau faci altfel, cînd devii părinte?
Am mai scris despre didactic.ro. Şi voi mai scrie, din cel puţin două motive: în primul rînd, pentru că este unul dintre cele mai importante site-uri dedicate dascălilor şi experienţelor lor didactice. Iar în al doilea rînd, pentru că este o sursă inepuizabilă de exemple de „înţepenire în proiect“, platitudini, obiective năucitoare, idei somnolente.
Dacă simţi cumva că admiraţia copilului tău pentru tine are scăderi vertiginoase, iată soluţia la îndemînă: „Dacă vă opriţi măcar pentru 30 de secunde în timp ce băieţelul sau fetiţa dvs. colorează şi îl ajutaţi cu un sfat, veţi crea o legătură puternică. Copilul dvs. va începe să aibă încredere în dvs. şi vă va considera un erou şi un real ajutor.“
Teoretic, un manual de biologie n-ar trebui să aducă prea multe surprize neplăcute cititorilor lui. Conţinutul lui ştiinţific nu lasă loc pentru echivocuri, formulări incorecte, enunţuri ilare sau întrebări anapoda. Şi totuşi, iată ce găsim în manualul de biologie de clasa a VI-a.
În anii de şcoală, încercările mele de a da un răspuns onorabil întrebării „ce a vrut să spună poetul?“ au eşuat constant. Din mai multe motive: întîi, fiindcă mi-era teamă că gîndul meu n-o să pice exact pe gîndul poetului; apoi, fiindcă nu înţelegeam de ce ar fi mai important pentru dascăl să ştie ce a vrut poetul, şi nu ce am priceput eu. Am crescut şi am scăpat de întrebarea obsesivă.
Să spun drept, mă irită eticheta lipită cu un oftat superior pe fruntea generaţiei aflate pe băncile şcolilor şi ale facultăţilor: „Ah, tineretul din ziua de azi... pe vremea mea...“ (Deşi, nu de puţine ori, recunosc, tentaţia de a mă retrage comod în sosul prejudecăţilor iscate din aşa-zisul conflict între generaţii este mare şi pentru mine.)
Formarea cadrelor didactice se realizează astăzi doar în cadrul instituţiilor de profil, facultăţi sau institute pedagogice. Ies de pe băncile lor oameni care au făcut cîteva cursuri de pedagogie, cîteva ore de practică şi cam atît. Calificarea se face, cu alte cuvinte, la locul de muncă.
Pentru: felul în care îşi notează poeziile de la avizierul grădiniţei: în picioare, în agendă, printre sarcinile de serviciu, cu umerii cocoşaţi de genţi şi laptopuri, cu un ochi la cel mic care nu reuşeşte să-şi pună cizmele, concentraţi, conştiincioşi, atenţi să nu piardă nici un cuvînt, precum fac cercetătorii de la NASA cînd analizează date esenţiale pentru omenire...
Facem o mulţime de lucruri de dragul copiilor noştri şi al viitorului lor: muncim zi lumină, ne luăm slujbe suplimentare, renunţăm la dorinţele noastre pentru a le îndeplini pe ale lor, facem economii la sînge pentru taxe mari la cele mai bune facultăţi sau şcoli. Îi protejăm cum ştim mai bine de frig, caniculă, boli, mizerii, ofense, nedreptăţi.
Cu cincisprezece ani în urmă, cînd prietena mea încerca să mă convingă să o urmez în demersul ei de a se stabili definitiv în Canada, îi răspundeam că nu pot trăi printre străini, oricît de performanţi, de bine aşezaţi şi de civilizaţi ar fi.
În România, statisticile, evidenţele, listele, calculele privind copiii abandonaţi sînt rare, incomplete, neunitare, ineficiente, greşite. Conform celei mai recente declaraţii făcute în aceste zile de dl Bogdan Panait, secretar de stat al Oficiului Român de Adopţii, în prezent sînt 44.000 de copii aflaţi în instituţii de protecţie sau în grija asistenţilor maternali.
Rugaţi un adult să vă vorbească despre adolescenţă şi veţi auzi cuvinte roz, de dor şi de inimă albastră. Rugaţi un părinte de adolescent/ă să vorbească despre vîrsta cu pricina, şi rozul este înlocuit cu „negru în faţa ochilor“, „eu te-am făcut, eu...“, „la uşa mea să nu vii cu...“ etc.
Au ajuns în casele de copii la vîrste foarte mici: Lucian, la 4 ani, iar Alexandra, la 3 ani. Au devenit „fraţi sociali“ pentru 15 ani. Ea nu şi-a cunoscut niciodată părinţii. El are tatăl decedat, iar mama grav bolnavă psihic. Alexandrei îi plac animalele şi oamenii care o fac să rîdă. Lui Lucian îi plac discuţiile cu adulţii şi complimentele.
Biografiile multora dintre noi, adulţii de azi deveniţi părinţi, conţin fapte pe care le regretăm: derapaje mai mult sau mai puţin grave de la normele morale, erori în evaluarea consecinţelor, alegeri greşite, impulsuri cu efecte dezastruoase, tentaţii cărora nu le-am putut rezista, fraude mai mici sau mai mari.
Ştirile despre copiii abandonaţi, maltrataţi, ucişi, chinuiţi, săraci, furaţi ţin încă prima pagină a ziarelor. Şi primele minute ale celor mai importante ştiri TV. Se dau detalii inimaginabile, se povestesc cu lux de amănunte întîmplări de o cruzime insuportabilă, se fac fotografii şi reconstituiri, se filmează pete de sînge, cadavre, lanţuri, bîte, încăperi insalubre.
Primul răspuns, cel mai la-ndemînă: Moş Crăciun. Că nu e om, oricît de obosit sau blazat ar fi, să nu aştepte, în seara de Ajun, un dar venit printr-o minune: un gînd bun primit după o lungă aşteptare, o dorinţă îndeplinită, o mărturisire, un cadou surpriză, o împăcare, orice poate aduce Moşul în traista lui, chiar şi pentru cei mai sceptici dintre noi.
Învăţămîntul românesc are multe bube. S-a procopsit cu aşa de multe, încît dacă vrei să le oblojeşti, să le găseşti cauza, să le cureţi, să le vindeci, nu ştii prea bine de unde să începi: bani puţini, dezertări masive, instituţii aflate în ruină, copii prea sărăci ca să meargă la şcoală, rezultate slabe ale elevilor la concursuri internaţionale sau la admiterea la facultate etc.
În discuţiile mele cu copiii, despre personajele poveştilor citite, se strecura, deseori, acest dialog: „Cum era fata babei?“ „Urîtă şi rea.“ „Dar fata moşului?“ „Frumoasă şi bună.“ Minute în şir încercam apoi să inversez un pic, măcar, ordinea calităţilor şi a defectelor, astfel încît concluzia basmului să rămînă una ceva mai realistă.
Înţelegem cu toţii că trăim vremuri grele: sîntem o ţară săracă, sîntem incapabili să ne (răs)plătim cum se cuvine medicii, învăţătorii, poliţiştii, militarii. E criză – spun guvernanţii –, trebuie să tăiem din pensii, posturi de bugetari, indemnizaţii pentru creşterea copilului. Şi din concediile maternale.
Nu-i deloc o treabă aşa simplă să alegi o bonă pentru copilul tău. Întîi ai frisoane la gîndul că-ţi vei lăsa ce ai mai scump în viaţă pe mîna unei străine: oricît de multe referinţe şi dovezi de bună purtare ar avea, tot o străină este.
Fiind în preajma copiilor foarte mulţi ani, am învăţat, fireşte, foarte multe poveşti prin care încerci să-l seduci pe cel mic să respecte regulile. Spui mii de istorioare care, speri, îl vor ajuta să înţeleagă de ce nu e bine să rupă florile din parc, de ce trebuie să traverseze numai pe la stop, de ce nu avem voie să ţipăm sau să intrăm într-o încăpere fără să salutăm.
Protecţia copilului în România, atîta cîtă e, e o bătălie dusă împotriva statului. Împotriva indiferenţei, neglijenţei, incompetenţei, corupţiei instituţiilor statului. Ştiu nenumărate campanii duse de persoane private, care au la îndemînă doar propriul bun (re)nume şi relaţii pe care sînt gata să le pună la bătaie pentru a face rost de bani, aparatură de spital, haine, jucării şi mîncare pentru copiii aflaţi în dificultate.
Mă întreb ce înţeleg copiii, tinerii din România ultimelor două decenii despre comunism? Care sînt informaţiile pe care ei le absorb din mass-media, din viaţa politică, din ce aud în jurul lor? De douăzeci de ani, comunismul este condamnat în fel şi chip: de voci anonime sau de voci cu nume sonore, de oameni de rînd sau de cei aflaţi la putere, de foşti disidenţi, de urmaşi ai celor morţi în închisorile comuniste, de organizaţii, asociaţii, grupuri. Au fost făcute zeci de documentare, înfiin
Nu apar niciodată în prime time la televizor. Numele lor nu sînt tipărite pe prima pagină a ziarelor. Foarte puţini ştiu cine sînt şi ce fac asistenţii sociali, pedagogii, asistenţii maternali, cei care îşi dedică viaţa – la propriu – creşterii copiilor abandonaţi de părinţii naturali. Au venituri infime. Dar muncesc, în organizaţii sau direcţii pentru protecţia copiilor, cît pentru un salariu de manager de multinaţională.
Am fost de nenumărate ori martora frămîntărilor care vin la pachet cu dorinţa de a avea un copil: ar trebui să-l fac atunci cînd voi avea ce să-i ofer; la ce bun să-l aduc pe lume într-o ţară imposibilă? Copilul trebuie făcut din iubire; copilul trebuie făcut la tinereţe, cînd răbdarea ta n-a fost supusă prea multor încercări; copilul trebuie făcut la maturitate, cînd înţelepciunea devine resursă şi pentru răbdare, şi pentru iubirea necondiţionată.
Copilăria şi adolescenţa mea, trăite înainte de ’89, nu au fost marcate de vreo întîlnire decisivă pentru formarea mea cu un adult, fie el profesor, rudă, vecin. N-am avut norocul să fac parte dintre generaţiile care au (mai) prins ca dascăli oameni formaţi şi educaţi înainte de instalarea comunismului. Liceul pedagogic, „cimitir al tinereţii mele“, avea profesori preocupaţi, mai curînd, de bentiţele şi matricolele obligatorii, de depistarea sprîncenelor pensate şi pedepsirea posesoarelor lor.
Recunosc cinstit: mi-am mituit copilul. De mic. O jucărie cu preţul scris cu multe cifre, o bomboană înainte de masă, o îngheţată interzisă de medic, orice a fost nevoie pentru un favor. Unul mic. Suflet slab de mamă, am crezut în cuvîntul lui de om abia născut, cu doar cîţiva ani petrecuţi pe pămînt, că îmi va îndeplini dorinţa. Dar n-a fost, n-a fost aşa.
„O tînără femeie de ştiinţă“, după cum singură s-a prezentat pe site, a consemnat în comentariul la articolul „Războiul între sexe...“ două idei principale, şi anume: 1) că i se pare firesc ca mamele de băieţi să fie mai protective cu băieţii şi 2) mă întreabă conform căror descoperiri ştiinţifice afirm că există în datele biologice ale băieţilor şi fetiţelor diferenţe care pot duce la niveluri diferite de dezvoltare a abilităţilor.
Nu-i vreme de dat bani pe saci plini cu jucării. Dar şi dacă n-am fi fost bîntuiţi de criză şi de măsuri bezmetice împotriva ei, tot n-am putea ţine pasul cu oferta imensă de jocuri şi jucării îndesată pe rafturi, la tot pasul: munţi coloraţi de plastic, cauciuc, carton sau hîrtie, transformaţi în păpuşi, maşini, trenuleţe, mingi sau cd-uri cu jocuri ar putea înghiţi bugetul unei familii pe următoarele trei generaţii care ar vrea să o ţină tot într-o distracţie.
E firească dorinţa oricărui părinte de a-şi proteja copilul. Vreau să-l ţin cît mai departe de orice i-ar putea face rău, de mizerii, promiscuitate, abuz fizic, cuvinte murdare. Aş vrea pentru el o lume perfectă, în care oamenii respectă legi scrise şi nescrise şi în care protecţia micului cetăţean să fie infailibilă. Dar ştiu bine că o astfel de lume nu există, nici măcar în poveşti.Ce soluţii am deci, pentru a-l ajuta pe cel mic să răzbată în lumea imperfectă în care am ales să-l aduc?
Părinţii de fetiţe şi cei de băieţi par două specii total diferite. Încă de dimineaţă, la venirea în grădiniţă, pe holurile ei, comportamentul lor capătă trăsături distincte: părinţii de fetiţe, în poziţie verticală, urmăresc cu un zîmbet încîntat cum fiica se echipează, singură, în doi timpi şi trei mişcări pentru intrarea în clasă : şireturile legate într-o fundă ireproşabilă, agrafele bine fixate, iar hainele impecabil ordonate în dulap.
Ştiu bine care sînt tentaţiile care vin la pachet cu scaunul de la catedră (am trecut prin ele, şi nu pe lîngă sau pe deasupra lor). Te aşezi pe el şi imediat vin, val-vîrtej, gînduri ameţitoare care-ţi dau putere: ştii tot. Ştii ce e bine şi ce e rău, ce e important şi ce e nesemnificativ, ce e demn de reţinut şi ce e de ignorat. Ştii cum arată un elev model şi un părinte conştiincios. Ştii ce înseamnă disciplina, metodele, materialele didactice, şedinţele cu părinţii, programe, planificări.
Ştiu bine cît de greu este să iniţiezi, şi să susţii, o conversaţie cu un copil. Se plictiseşte repede de întrebările convenţionale, te exasperează cu răspunsurile monosilabice, are, mai tot timpul, lucruri mai bune de făcut şi, în general, dacă nu eşti Hannah Montana sau Scooby Doo, nu vei reuşi să-i trezeşti interesul pentru mai mult de două minute.
Modelul dialogului exersat în societatea românească de azi în mass-media, în magazine, pe stradă sau în instituţii este unul teribil de agresiv: scopul este anihilarea adversarului, cu orice mijloace, mai puţin argumentele. La prima vedere, ceea ce lipseşte din orice discuţie, din orice confruntare la care asistăm este respectul.
Statisticile privind educaţia românilor la sfîrşit de secol XIX nu erau deloc de natură a te face să îţi sufleci mînecile cu voioşie şi să te apuci de treabă: sărăcie lucie, instituţii de învăţămînt puţine şi precare, analfabeţi majoritari, încercări eşuate ale precedenţilor miniştri de a reforma şcoala.
De 20 de ani, încercările de a reforma învăţămîntul fac (prea) mult zgomot pentru nimic: demarajul schimbărilor se face în forţă, miniştrii se războiesc cu fantomele trecutului şi cu moştenirea, evident firavă, lăsată de înaintaşii aflaţi acum în opoziţie.
În lumea celor mici, nu de puţine ori, am tăcut, am ascultat şi am băgat la cap. Ce? Lecţiile pe care mi le-au servit copiii. Temele abordate de ei au fost dintre cele mai diverse, despre lume şi viaţă, tratate cu înţelepciune şi umor, aşa cum rareori oamenii mari pot să o facă. Iată cîteva dintre ele şi explicaţiile aferente:
Nenumăratele site-uri adresate părinţilor au toate şansele să-şi atingă scopul, acela de a oferi răspunsuri la multele întrebări care apar odată cu naşterea copiilor: au colaboratori psihologi, pedagogi sau medici, informaţii despre instituţiile la care pot apela atunci cînd priceperea sau căutările lor n-au dat rezultate, poveşti sau poezii pentru cei mici, forumuri animate de curiozităţi, nelinişti, îngrijorări, succese, împliniri, toate culese din „viaţa grea de părinte“. Unul dintre aceste s
Trăiesc într-o lume în care adulţii din jurul meu – părinţi, mătuşi, profesori, funcţionari, guvernanţi, ziarişti, vînzători sau medici – îmi stabilesc legile, normele, regulile, modelele după care ar trebui să se desfăşoare viaţa mea de copil de 3, 5, sau 15 ani. Spun, de cele mai multe ori, că o fac în numele meu, adică al generaţiei viitoare de maturi care va stabili la rîndul ei alte legi, reguli, modele.
„Copiii sînt minunaţi, pe ai mei îi prefer la grătar.“ (Bob Hope) Am fost, mult timp, în preajma copiilor cu vîrste între 3 şi 16 ani. În calitate de educatoare, învăţătoare, pedagog social sau consilier, am primit de la ei cele mai amuzante, înfricoşătoare, uimitoare, înduioşătoare cereri, reclamaţii, rugăminţi, favoruri.
Criteriile de performanţă cuprinse în fişa de evaluare a cadrului didactic par a fi construite în jurul a două sau trei idei fixe pe care autorii lor le au despre ce ar trebui să facă un dascăl performant: 1) să respecte legile, programele, normele, regulile trasate de minister; 2) cunoştinţele predate „să aibă caracter aplicativ“ şi 3) să-şi îndeplinească obiectivele şi sarcinile.
Criteriile de performanţă pentru evaluarea cadrelor didactice din învăţămîntul preuniversitar, publicate în Monitorul Oficial în 2009, dau măsura clarităţii şi eficienţei lor încă din primul paragraf, cel care descrie scopul pe care-l are conceperea lor: „Prezenta propunere de criterii vizează creşterea calităţii educaţiei prin stabilirea clară a responsabilităţii cadrului didactic, atît din perspectiva calităţii, cît şi din cea a iminentei descentralizări a sistemului de învăţămînt.“
Să spunem că e Revelionul şi că, la ora bilanţului, vă propuneţi pentru anul următor cîteva obiective pentru ca traiul dvs. să capete culori mai vesele. Cîte să fie? Trei? Cinci? Zece? Ei bine, oricît de multe şi de curajoase v-aţi propune să fie, n-aveţi nici o şansă să le depăşiţi pe cele ale copilului dvs. cuprinse într-un an şcolar.
Florina e o fată norocoasă. Prima dată a aflat asta la nouă ani, cînd a ajuns într-o organizaţie pentru copii orfani. Cu doi ani în urmă, tatăl pierduse casa la poker, iar mama le-a dat la leagăn, pe ea şi pe cele două surori. „Aţi avut noroc, mamă, cîţi copii din orfelinatul ăsta n-ar fi visat să aibă ce-o să aveţi voi acolo!“
Dragă bunică a copilului meu, știu că îţi adori nepotul. Şi mai ştiu că îl răsfeţi la rîndul tău. Dar bucură-te: toate arhivele psihologiei şi literaturii spun că ăsta-i rostul tău, aşa cum rostul lui este să te ia complice în lupta împotriva oricăror reguli.
