Povești de adormit copiii
„Întreabă-ţi copilul ce vrea să mănînce doar dacă el va plăti cumpărăturile.“ Fran Lebowitz
Fiind în preajma copiilor foarte mulţi ani, am învăţat, fireşte, foarte multe poveşti prin care încerci să-l seduci pe cel mic să respecte regulile. Spui mii de istorioare care, speri, îl vor ajuta să înţeleagă de ce nu e bine să rupă florile din parc, de ce trebuie să traverseze numai pe la stop, de ce nu avem voie să ţipăm sau să intrăm într-o încăpere fără să salutăm. Aşa apar povestea morcovului fermecat care, odată inclus în meniul zilnic, te face mare şi voinic, legenda cuvintelor magice – „te rog“, „mulţumesc“ – care, odată rostite, aduc zîmbetul şi bunăvoinţa în sufletele oamenilor, istoria băieţelului care din cauză că îl luase pe „nu“ în braţe, şi nu mai voia să îi dea drumul, nu mai putea primi darurile oferite de cei din jur etc.
Sînt bune, nu zic nu. În războiul cu proastele deprinderi sociale, de relaţionare, de igienă personală, totul este permis. Dar adevărul gol-goluţ, cel cu care la urma urmei se va confrunta şi copilul cînd numărul anilor şi al experienţelor lui se vor mări, este că morcovul nu este fermecat, ci are vitamine, care nu te vor face mare şi voinic peste noapte, ci doar consumat pe termen foarte lung, asortat cu multe alte alimente la fel de neatractive, dar la fel de benefice pentru organism; cuvintele magice „te rog“ sau „mulţumesc“ nu-s chiar atotputernice, le poţi repeta la infinit, fără prea mare efect, în faţa unui ghişeu sau a unui şofer bucureştean; florile nu „plîng“ dacă le rupi, spanacul nu-ţi face muşchi de marinar, iar jucăriile nu se pun în coşul lor ca să „se odihnească“, ci pentru a păstra ordinea în cameră. Pe termen lung vor funcţiona mai eficient explicaţiile simple şi adevărate, regulile păstrate cu fermitate şi, nu în ultimul rînd, exemplul adulţilor aflaţi în preajma celor mici. Vreau să mănînce sănătos? Nu mă pot aştepta să o facă dacă în farfuria lui stau, trişti, morcovi amestecaţi cu mazăre, iar în a mea, un cotlet de porc. Vreau să spună adevărul şi numai adevărul? O va face doar dacă îi voi explica ce consecinţe ar putea avea minciuna asupra lui sau a celor din jur, dacă va trăi pe propria-i piele experienţa înşelăciunii şi, mai ales, dacă nu se va confrunta cu minciunile mele de adult. (Deşi, trebuie spus, orice copil va încerca să eludeze o regulă prin orice mijloace îi stau la îndemînă: revoltă, minciună, argumente ce ţin de supranatural etc.) Vreau să salute politicos şi să spună mulţumesc? Am grijă să o fac eu însămi cu orice ocazie, şi faţă de el, şi faţă de cei din jur.
Ştiu că soluţiile enumerate mai sus nu sînt suficiente: ca părinţi, avem de dus, zilnic, bătălia cu modelele proaste promovate de mass-media, cu circul străzii şi al instituţiilor. N-ai cum să-l izolezi de ele şi simţi, de foarte multe ori, cum dezarmezi în faţa agresivităţii, a culorilor stridente, a kitsch-ului care ne invadează existenţele. Bunele deprinderi pe care le promovezi în sînul familiei sînt contrazise, atacate la fiecare pas de ştirile deşănţate ale presei, de reclamele mincinoase la alimentele aşa-zis naturale, de figurile minore, necioplite, ridicate la statutul de vip. Dar nici nu cred că povestea „Făt-Frumos şi merele de aur“ îl va face pe cel mic să aleagă din galantar alimentele bio, în defavoarea ciocolatei cu lapte. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă încăpăţînez să cred în binele pe care îl fac copilului meu, în modelele pe care i le ofer, în puterea exemplului apropiat, în adevărurile pe care i le spun.
Maria Iordănescu este psiholog.
