Despre greșeli și vindecări
Biografiile multora dintre noi, adulţii de azi deveniţi părinţi, conţin fapte pe care le regretăm: derapaje mai mult sau mai puţin grave de la normele morale, erori în evaluarea consecinţelor, alegeri greşite, impulsuri cu efecte dezastruoase, tentaţii cărora nu le-am putut rezista, fraude mai mici sau mai mari. În trecutul nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat, am minţit un prieten, am chiulit de la un extemporal, am copiat la o teză, am fumat pe o bancă în parc, în timp ce colegii erau interogaţi de profesoara de chimie, am exagerat cu alcoolul la primul bairam dat la 18 ani, am ratat intrarea la facultate din cauza unui amor neîmplinit etc. Ştiind toate astea despre mine, ar trebui s-o las mai moale cu regulile impuse puştiului din faţa mea? Sau, dimpotrivă, să le întăresc cu şi mai multă osîrdie, ştiind bine ce consecinţe am avut de suportat de pe urma greşelilor mele? Este autoritatea mea de părinte slăbită de erorile propriului trecut? Sau, dimpotrivă, este consolidată de experienţele prin care am răzbătut?
Autoritatea cu care stabilesc ce e bine şi ce e rău pentru copilul meu – reguli, precauţii, norme – nu-mi vine din credinţa că sînt perfect. Că sînt un om fără greşeli, depozitar al tuturor certitudinilor în ceea ce priveşte binele copilului meu. Ci din, aşa cum am mai spus, responsabilitatea pe care o am faţă de el. Şi din credinţa (dorinţa) că ceea ce fac pentru el îi este benefic. Apoi, faptul că am greşit, că am avut alegeri eronate, că n-am evaluat întotdeauna corect efectele faptelor mele, că a trebuit să suport consecinţele rătăcirilor mele mă poate ajuta să stabilesc normele, regulile care-l vor proteja pe copilul meu. Pot fi autoritar cu el atunci cînd îi interzic, cînd îi limitez acţiunile, cînd îi restricţionez accesul tocmai pentru că ştiu, înaintea lui, în ce fel îi poate afecta viaţa un pas greşit. Am umblat deja, înaintea lui, prin locurile pe care el de-abia începe să le exploreze şi ştiu care sînt pericolele ascunse, scurtăturile primejdioase, necunoscutul cu chip seducător, dar plin de riscuri. Sînt dator să îi vorbesc despre ele, să îl previn, şi să-l ajut să le evite. Dar mă pot folosi de aceeaşi autoritate a celui experimentat ca să ştiu cînd pot negocia reguli, cînd pot lăsa deoparte prejudecăţile şi propriile temeri ca să-l las să descopere, să aibă iniţiative, să experimenteze pe propria-i piele ceea ce nu poate deprinde doar din cuvinte şi precauţii.
Şi, nu în ultimul rînd, greşelile mele şi vîrstele la care s-au petrecut mă vor ajuta să înţeleg mai mult şi mai bine greşelile şi vîrstele copilului meu: voi şti să apreciez mai corect ce se ascunde dincolo de dorinţa lui de a încălca regulile, în spatele nevoii de a evada de sub autoritatea adulţilor, sub impulsul de a nesocoti sfaturi şi pilde. Greşelile mele mă vor ajuta să fiu mai puţin drastic cu judecăţile emise sau cu sentinţele date şi să nu mă grăbesc în aplicarea sancţiunilor. Să îl ascult mai mult, să-i înţeleg nevoile, temerile, speranţele, proiectele, sacrificiile pe care este dispus să le facă pentru a deveni independent. Şi tot greşelile mele mă vor face să-i fiu alături, necondiţionat, cînd le va face pe ale lui. Cu alte cuvinte, erorile din biografia mea mă pot face să devin, în acelaşi timp, sever şi înţelegător cu erorile din biografia copilului meu.
Depinde de mine, adult fiind, dacă derapajele din trecutul meu vor deveni greutăţi pe umerii copilului meu sau, dimpotrivă, se vor transforma în experienţe care mă vor ajuta să clădesc încrederea în relaţia dintre mine şi el.
Maria Iordănescu este psiholog.
