România copiilor noștri
Facem o mulţime de lucruri de dragul copiilor noştri şi al viitorului lor: muncim zi lumină, ne luăm slujbe suplimentare, renunţăm la dorinţele noastre pentru a le îndeplini pe ale lor, facem economii la sînge pentru taxe mari la cele mai bune facultăţi sau şcoli. Îi protejăm cum ştim mai bine de frig, caniculă, boli, mizerii, ofense, nedreptăţi.
Mă gîndesc, însă, că tot de dragul copiilor noştri şi al viitorului lor în ţara aceasta, ar trebui să protestăm mai des, să ne asumăm mai mult cauze care nu sînt personale, ci ale noastre, ale cetăţenilor din acest cartier, oraş, ţară. Să ne indignăm mai mulţi şi mai vocal atunci cînd se dărîmă clădiri istorice sau cînd un monument istoric este pe cale să devină mall. Să ne scoată din minţi cei care comit abuzuri asupra copiilor şi să-i reclamăm mai prompt celor care ar trebui să le facă dreptate. Ar trebui, poate, să ne irite suficient de mult neregulile din justiţie, astfel încît să transmitem mesaje dese celor responsabili că nu le acceptăm. Sau să scriem celor care conduc ziare că nu permitem ca forumurile lor să devină haznaua unor găşti de inculţi şi grobieni. Se întîmplă în jurul nostru tot felul de lucruri strigătoare la cer, de cînd ieşim din casă şi pînă la întoarcerea în sînul familiei. Copleşiţi de mulţimea lor, dar şi de grija de a supravieţui dezastrului, nu mai răspundem zgomotului străzii şi al celor care ne conduc, îl ignorăm, ne protejăm sub masca indiferenţei, cocoşaţi de povara propriilor urgenţe. E firesc să fie aşa. Dar ştim cu toţii că şi ruinele clădirilor monument, şi justiţia, şi protecţia copilului, şi ziarele vor face parte din viitorul copiilor noştri. Ar trebui ca, peste ani, ei să ne audă vocea, tristeţea, indignarea, protestul, şi nu scîncelile vagi ale resemnării. Am vrea ca ei să ştie atunci că acum ne-au înfuriat minciunile şi corupţia guvernanţilor. Că nu ne-am lăsat amăgiţi de impostură şi promisiuni false. Că ne-am protejat, aşa cum am ştiut mai bine, oamenii valoroşi de atacurile imunde ale neputincioşilor, faptele eficiente şi de bună-credinţă de atacul derizoriului şi al urii, patrimoniul de buldozerele neisprăviţilor şi ale incompetenţilor. Că n-am rămas indiferenţi atunci cînd oameni nevinovaţi stau în închisoare sau cînd cei vinovaţi păcălesc legea cu bani şi favoruri, cînd copiii săraci n-au fost luaţi în calculele bugetare, cînd televiziunile inventează personaje cleioase şi subnutrite cultural, cînd limba română este făcută ferfeniţă la ore de maximă audienţă.
Ar fi bine, mă gîndesc, tot de dragul lor, să nu mai cedăm atît de uşor în faţa obrăzniciei, analizelor şi statisticilor făcute în numele nostru, sondajelor şi ratingului mincinos, ironiilor de doi bani care ţin loc de răspunsuri competente, alianţelor străvezii. Să ne înfurie impoliteţea, delăsarea, diplomele false, vocile răguşite ale patrioţilor invitaţi permanent la talk-show-uri, investiţiile proaste, falimentare, plătite cu comisioane grele, şcolile insalubre, spitalele nimănui.
Ar fi bine, pe de altă parte, să ne bucurăm, la fel de zgomotos, de vocal, de micile sau marile victorii, de zi cu zi sau miraculoase, ale semenilor noştri. Să le promovăm, înaintea faptelor penale sau fals spectaculoase.
Ar fi bine. Şi mă grăbesc să le fiu recunoscătoare celor puţini, din păcate, din diverse organizaţii civice, voluntari, sponsori, care o fac deja. Celor care se străduiesc să ne aducă aminte, cu voci puternice, dar minoritare, că România, aşa cum e ea astăzi, e parte din viitorul copiilor noştri.
Maria Iordănescu este psiholog.
