Din dragoste pentru copilul meu
E firească dorinţa oricărui părinte de a-şi proteja copilul. Vreau să-l ţin cît mai departe de orice i-ar putea face rău, de mizerii, promiscuitate, abuz fizic, cuvinte murdare. Aş vrea pentru el o lume perfectă, în care oamenii respectă legi scrise şi nescrise şi în care protecţia micului cetăţean să fie infailibilă. Dar ştiu bine că o astfel de lume nu există, nici măcar în poveşti – de altfel, populate cu personaje negative în aceeaşi măsură cu cele pozitive. Ce soluţii am deci, pentru a-l ajuta pe cel mic să răzbată în lumea imperfectă în care am ales să-l aduc?
Cel mai simplu pare, la prima vedere, protecţia prin izolare: mă interpun între el şi rău, anulez întîlnirile cu oamenii sau întîmplările care l-ar putea răni, îl ţin aproape de mine ca-ntr-un marsupiu atotprotector, şi nu las nimic din ale lumii nedrepte să răzbată pînă la el. Pe termen scurt, pare soluţia cea mai seducătoare: adun lîngă mine toate armele şi instrumentele care pot face curat în jurul lui. Şi, pentru că nu pot fi îndeajuns de prevăzător – chipul răului are infinite faţete şi căi de seducţie – construiesc pentru copilul meu o seră, în care nu vor pătrunde decît aer, prieteni, rude, situaţii atent selecţionate. Pe termen lung însă, soluţia ridică nenumărate întrebări: cît de mult timp pot face asta? Ce se va întîmpla cu el, dacă eu, într-o zi, nu-i voi mai putea fi alături? Dacă sera asta construită pentru protecţia lui îl va priva şi de bucuria de a întîlni oameni, experienţe cu adevărat benefice? Ce îmi dă certitudinea că voi şti întotdeauna ce e bine şi ce e rău pentru el? E, oare, drept să-l fac dependent de judecata mea, presupunînd că niciodată nu va fi în stare să o dezvolte şi să o folosească pe a lui?
Prima consecinţă a adoptării acestei soluţii este aceea că îmi voi transforma copilul într-un neputincios. Eu, adultul cel mai aproape de el, primul chemat să creadă cel mai mult în forţa şi inteligenţa şi aptitudinile sădite în propriul copil, sînt, de fapt, primul care îl socotesc pe acesta inapt să înveţe din experienţe. Cu alte cuvinte, pornesc la drum prin viaţă, împreună cu el, cu prejudecata că, odată sărit din grădina mea hiperprotectivă, are în faţă un viitor plin de nesiguranţă, erori de judecată, înfrîngeri.
Fireşte că în strategia creată pentru protecţia copilului meu trebuie să intre reguli, principii, legi care să-l ţină departe de orice abuz fizic şi emoţional. Îmi folosesc experienţa, dar şi dragostea, pentru a evita situaţiile, oamenii care i-ar putea face rău. Dar pentru a fi eficientă, pe termen lung şi pe zone extinse, strategia mea ar fi bine să cuprindă şi lecţii prin care să-i ofer copilului meu propriile arme şi instrumente pentru a se apăra. Cum pot face asta? Lăsîndu-l, cu prudenţă, să experimenteze. Să-şi rezolve singur, cu spatele apărat de mine, conflictele. Discutînd cu el despre efectele propriilor fapte asupra celor din jur şi ale celor din jur asupra lui. Învăţîndu-l să recunoască din timp ce anume din ce vede, aude, întîlneşte i-ar putea fi de ajutor şi ce l-ar putea răni.
Sigur că mizez, în educaţia lui, pe modele pozitive. Pe oameni, fapte, întîmplări care nasc efecte benefice. De ele aş vrea să se apropie copilul meu, ţinîndu-se departe de cele negative. Dar cum va învăţa s-o facă altfel decît în confruntarea directă şi cu unele, şi cu celelalte? Un mod sigur de a-l face să le aprecieze pe primele şi să le evite pe ultimele este acela de a-l lăsa să experimenteze consecinţele – emoţiile, gîndurile, faptele – provocate de întîlnirea cu toate, deopotrivă.
Maria Iordănescu este psiholog.
