De dragul „micuței” și al „micuțului”
Nicicînd ipocrizia presei nu mi se pare mai mare decît atunci cînd subiectul informaţiei pe care o prezintă este abuzul, violenţa în familie. Cînd întreg textul prezentării este presărat cu „micuţa Irina“, „Irinuca“, „cel mai mult are de suferit copilul“, „micuţul Petru“, „fetiţa celor doi de numai trei anişori“, „băieţelul cîntăreţei suferă“ etc. Toate acestea în timp ce ilustraţiile ziarelor sau ale televiziunilor descriu scandalul în cele mai mici şi mai obscene detalii, cohorte de ziarişti se întrec în a transcrie cele mai absurde, mai jignitoare şi mai inutile comentarii ale adulţilor implicaţi în tărăboi. O ştire despre moartea unei vedete sau divorţul unui cuplu din lumea mondenă devine prilej pentru lacrimi ipocrite de reporter sau moderator de talk-show, subiect pentru lungi emisiuni în care sînt aduse în discuţie cele mai intime secrete sau mai josnice acuzaţii, invitaţie la jocul de-a votul pe ecran sau pe net, cu întrebări justiţiare de tipul: „Cu cine credeţi că ar trebui să rămînă micuţa...?“, „Credeţi că soţul a omorît-o pe...?“, „Credeţi că bunicii ar trebui să aibă dreptul să-l viziteze pe micuţul?“ etc. Toate, în numele aşa-zisului drept al publicului la informare.
Am citit, în ultima vreme, pe prima pagină a ziarelor (şi mă refer la cotidiene centrale, de informaţie, nu la tabloide, neapărat), sau am văzut, în prime time, la televizor, pe canale de ştiri, la rubrica breaking news, titluri care conţineau sudălmi grele pe obrazul mamei, reproşuri abjecte între socri şi ginere; am mai văzut sau citit reportaje cu urmăriri şi hărţuieli la grădiniţă, la morminte, îmbrînceli în faţa porţilor pentru a surprinde Salvarea venită la un copil bolnav, contabilizări ale numărului de lumînări aprinse la mormînt sau ale pomenilor făcute de un membru al familiei sau altul, detalii din trecutul promiscuu al unuia dintre părinţi, imagini de la locul sinuciderii. Nu sînt naivă să cred că protagoniştii cazurilor de mai sus sînt departe de intenţia de a mai ciupi un pic de celebritate, chiar cu preţul unui divorţ sau al unui deces. Ei înşişi şi-au organizat şi negociat, uneori, lungi reality show-uri în care şi-au pus familia pe ecran sau în paginile tabloidelor. Ştiu, pe de altă parte, că presa nu este datoare să apere „onoarea nereperată“ a celor amintiţi.
Dar dacă jurnaliştii tot pretind că sînt îngrijoraţi de soarta copiilor implicaţi, fără voia lor, în scandaluri, dacă tot simulează interesul pentru binele copilului, atunci ar trebui poate să se gîndească un pic la ce vor citi aceştia, peste puţin timp, în ziarele care au dezbătut dramele familiilor lor. Poate că ar trebui să sacrifice un pic „dreptul publicului“ la informare şi să dea mai puţine detalii despre mizeriile care se petrec în sînul familiei. Poate că n-ar fi rău, de dragul „micuţei“ sau al „micuţului“, ca reporterii să ocolească porţile casei unde fetiţa se tratează de rubeolă, să uite să mai difuzeze declaraţii groteşti ale tatălui sau ale soacrei, să evite prezentarea la infinit a secvenţelor violente dintre rude, să nu mai invite pe neica nimeni, care n-au nici autoritate morală, nici profesională, să-şi dea cu părerea despre familie şi drepturile copilului.
Mi se va spune că nu presa este cea care a inventat replici obscene sau filmuleţe incriminante, nici imagini deplorabile. Dar presa le difuzează. Presa este cea care le vîră pe nas, şi celor hămesiţi de subiecte mizere, şi celor plictisiţi de ele. Presa transformă în personaje de prima pagină indivizi care n-au alt merit decît acela că ştiu să-şi vîndă bine dramele.
Maria Iordănescu este psiholog.
