Ce atitudine are autorul față de bivol și coțofană?
În anii de şcoală, încercările mele de a da un răspuns onorabil întrebării „ce a vrut să spună poetul?“ au eşuat constant. Din mai multe motive: întîi, fiindcă mi-era teamă că gîndul meu n-o să pice exact pe gîndul poetului; apoi, fiindcă nu înţelegeam de ce ar fi mai important pentru dascăl să ştie ce a vrut poetul, şi nu ce am priceput eu. Am crescut şi am scăpat de întrebarea obsesivă. A venit Revoluţia, cu reformele şi legile din învăţămînt, şi am crezut că şi generaţiile prezente şi viitoare au scăpat de întrebările proaste din manuale. Dar m-am înşelat. Luăm spre exemplificare manualul de limbă română pentru clasa a VI-a. N-am să fac caz, acum, de criteriul de selecţie a textelor literare, nici de felul în care sînt construite exerciţiile de gramatică. Mă voi opri, deci, doar asupra întrebărilor care, vezi Doamne, ar trebui să-i ajute pe elevi să înţeleagă mai bine textele literare. Primul text: un fragment, nesemnificativ, din La Medeleni, un dialog între Olguţa şi Monica în vremea copilăriei, din care iese prost Olguţa, fiindcă n-a vrut să accepte pedeapsa dată de adulţi, iar Monica iese bine, fiindcă a vrut s-o ajute. Întrebare de final de text: „Cu care dintre cele două fetiţe aţi vrea să staţi în bancă? De ce?“.
Dacă eşti autor de manuale lipsit de imaginaţie, mizezi pe un răspuns maniheist, tranşant, al elevului, de tipul: „Olguţa e rea, Monica e bună, deci vreau să stau cu Monica“. Dacă eşti un copil normal de clasa a VI-a, răspunzi: „Cu nici una, eu vreau să stau cu Rodica, fiindcă e prietena mea“. Iar dacă apuci să citeşti tot romanul, mai că-ţi vine să stai cu Olguţa, atîta bucurie să-i oferi, măcar, într-o viaţă lipsită de noroc. Următorul text, următoarea întrebare: „O, rămîi…“, de Mihai Eminescu. Întrebare: „Prin ce îl farmecă pădurea pe cel care ştie să o înţeleagă?“ Aşadar, poetul, în înţelepciunea lui, a vrut să transmită clar mesajul: nu „ştii să înţelegi“ pădurea, n-ai parte de farmec. Şi, din următoarea întrebare, se desprinde clar concluzia: dacă vrei să înveţi să înţelegi pădurea, ai face bine să începi de mic, altfel, la bătrîneţe devii opac la mesajele transmise de crengi şi trunchiuri: „De ce, odată cu trecerea timpului, tainele pădurii nu mai pot fi descifrate?“.
Calistrat Hogaş, în Amintiri dintr-o călătorie, se războieşte, preţ de cîteva rînduri, cu cei care-şi scriu numele, întru eternitate, pe coaja copacilor. Autorii manualului îl invită pe micul cititor să-şi exprime clar, ferm, dezaprobarea faţă de asemenea gesturi antisociale: „Care este opinia voastră despre zgîrietorii de copaci?“.
Alt exemplu: portretul lui Ştefan cel Mare, realizat de Mihail Sadoveanu în Fraţii Jderi. Elevii sînt chemaţi să comenteze detalii semnificative din înfăţişarea domnitorului: „Ce sugerează puternica strîngere a buzelor subliniată în al doilea portret?“. Dar şi din cea a fiului său: „Identificaţi elementele care alcătuiesc portretul lui Alexăndrel-Voievod. Din ce se deduce că este încă un copil?“.
Întrebarea care însoţeşte fabula „Bivolul şi coţofana“ îi va ajuta pe elevi să înlăture orice urmă de echivoc privind moralitatea poetului: „Care este atitudinea lui George Topîrceanu faţă de personajele prezentate?“.
Cîteva pagini mai departe, li se cere elevilor să analizeze sentimentele lui Ion Pillat. Nu aşa, la întîmplare, ci pe cele „generate de schimbările din natură“. Aici am clacat: capacităţile mele empatice sînt limitate, am reuşit doar să-mi analizez propriile sentimente, cele lăsate de citirea manualului de limbă română de clasa a VI-a: stupori, melancolii, frustrări, nelinişti.
Maria Iordănescu este psiholog.
