Bonele din viața noastră
Nu-i deloc o treabă aşa simplă să alegi o bonă pentru copilul tău. Întîi ai frisoane la gîndul că-ţi vei lăsa ce ai mai scump în viaţă pe mîna unei străine: oricît de multe referinţe şi dovezi de bună purtare ar avea, tot o străină este. Apoi, la gîndul că, vrei nu vrei, va petrece cu ea mai mult timp decît cu tine, părintele lui, şi că este posibil ca acest timp să acopere evenimente importante din viaţa lui, la care tu nu vei participa: primul cuvînt, primul pas, prima poezie, primul „te rog frumos“ spus clar şi răspicat. Şi, în sfîrşit, după ce reuşeşti cît de cît să te împaci cu ideea că va trebui totuşi să o faci, începi trasarea profilului ideal, iar în cap încep să-ţi joace ameţitor tot felul de standarde, limite, cerinţe, reguli, bariere şi, nu în ultimul rînd, cifre care să descrie un program şi un salariu rezonabil.
Ce vreau de la o bonă? Ce vîrstă ar trebui să aibă ca să facă faţă tuturor cerinţelor? Dacă e foarte tînără, nu are experienţă în îngrijirea copiilor, dar face faţă unui program alert. Dacă este de vîrstă mijlocie, are experienţă, are răbdare, dar are şi obligaţii familiale care nu-i vor permite să aibă un orar prelungit. O doamnă pensionată are experienţă, are răbdare, are timp liber, dar nu e foarte sigur că poate face faţă unor eforturi fizice, timp îndelungat. Apoi, care ar trebui să fie nivelul ideal de educaţie al bonei? În primul rînd, e obligatoriu să ştie detalii despre îngrijirea şi supravegherea unui copil: hrană, somn, plimbări în aer liber, prim ajutor, tot ce ţine de protecţia lui fizică. Aş vrea, apoi, desigur, ca în preajma copilului meu, chiar şi de numai cîteva luni, să se vorbească, pe cît posibil, corect româneşte. Pe măsură ce copilul creşte, aş vrea să ştie şi niscaiva poezii şi cîntece, să mă ajute în întărirea unor deprinderi şi cunoştinţe, să-l ajute la îndeplinirea responsabilităţilor pe care le are de la grădiniţă. Cu cît standardele mele privind nivelul de educaţie al bonei este mai ridicat, cu atît problemele în alegerea ei se diversifică: o bonă cu studii de specialitate – de pedagogie, psihologie – sau cu experienţă foarte multă în domeniu va cere un salariu pe măsura serviciilor complexe pe care mi le va oferi. O persoană cu studii superioare nu e sigur că se va adapta cu uşurinţă la statutul de bonă, inferior pregătirii şi aspiraţiilor sale.
Cred, însă, dincolo de toate cele enumerate mai sus, că una dintre cele mai importante probleme care se pune în relaţia dintre părinte şi bonă este aceea a statutului pe care aceasta din urmă îl va avea în familie: petrecînd atît de mult timp cu copilul, 8, 10 ore, uneori chiar şi 12, trebuie să ştiu, ca părinte, că bona va deveni în viaţa copilului meu o persoană de referinţă. O mamă substitut. O voi trata ca pe un angajat care va trebui să îşi asume responsabilităţi, dar cu o autoritate diminuată de faptul că deciziile îmi aparţin? O voi trata ca pe un membru al familiei, încurajînd-o să ia decizii, să aibă iniţiative şi să-şi expună punctele de vedere? Nu e deloc simplu să ai răspunsuri ferme, corecte, la toate întrebările. Una peste alta, nu e deloc simplu, nici pentru mine, nici pentru copilul meu, să acceptăm ideea că pentru a avea toate cele necesare traiului, eu trebuie să muncesc mult, iar el să stea departe de mine. Preţul pe care îl plătim amîndoi este unul destul de mare. Doar o bonă care să-l iubească, să-l îngrijească, să-l apere şi să se joace cu el, aşa cum aş face-o eu, ar mai putea să ne facă, din cînd în cînd, să mai uităm de preţ. Indiferent de vîrstă, experienţă, studii.
Maria Iordănescu este psiholog.
