A fost odată o reformă...
Statisticile privind educaţia românilor la sfîrşit de secol XIX nu erau deloc de natură a te face să îţi sufleci mînecile cu voioşie şi să te apuci de treabă: sărăcie lucie, instituţii de învăţămînt puţine şi precare, analfabeţi majoritari, încercări eşuate ale precedenţilor miniştri de a reforma şcoala. În aceste condiţii, Spiru Haret a refuzat o carieră de profesor universitar în străinătate, pentru a se dedica realizării schimbărilor esenţiale, necesare învăţămîntului românesc. Înainte, însă, de a accepta funcţia de ministru, a lucrat 18 ani ca inspector şcolar şi secretar general în Ministerul Instrucţiunii Publice. În tot acest timp, a realizat nenumărate analize, rapoarte privind starea şcolilor, studii care îi vor fi de folos în pornirea reformei.
În 1897 era inaugurată prima grădiniţă din România. Ministrul Instrucţiunii Publice de atunci, cel care a hotărît, în anii următori, construirea a încă 168 de instituţii de educaţie pentru preşcolari, era Spiru Haret. Cei opt ani ai săi de ministeriat sînt, fără doar şi poate, anii cei mai buni, cei mai fecunzi ai învăţămîntului românesc: au fost construite aproape 2000 de şcoli, numărul analfabeţilor a scăzut cu 17 procente, în fiecare an erau create aproximativ 200 de posturi de învăţători, au fost înfiinţate şcolile pentru adulţi şi cantinele şcolare.
Printre primele obiective ale reformei dorite de Spiru Haret a fost acela de a îmbunătăţi calitatea profesională a învăţătorilor: a reorganizat şcoala normală – a introdus, printre altele, ca materii obligatorii pentru dascăli studiul contabilităţii, pregătirea şi susţinerea unei conferinţe –, a înfiinţat Biblioteca Pedagogică, unde erau tipărite traduceri din literatura internaţională de specialitate, i-a ajutat pe învăţătorii de la sate să-şi construiască propriile gospodării, le-a acordat fonduri pentru susţinerea cercurilor de lucru manual şi pentru a face aşa-numitele călătorii de vacanţă în locuri importante din ţară şi străinătate, locuri care erau apoi descrise elevilor. I-a îndemnat pe proprietarii de pămînturi să dăruiască şcolilor loturi pe care elevii şi învăţătorii să le muncească, a creat posturi de învăţători agricoli ambulanţi, a instituit sărbătoarea sădirii pomului, a reorganizat şcolile profesionale agricole şi comerciale. Spiru Haret a întreţinut o bogată corespondenţă cu învăţătorii: răspundea fiecăruia, personal, pentru că, spunea el, „orice ministru este dator să fie în cea mai aproape atingere cu toţi cei pe care este chemat să-i administreze. Să le dea îndemnuri şi să le dea sfaturi. Să le dea învăţăminte, să-i certe atunci cînd greşesc.“
Oamenii de cultură ai vremii sînt implicaţi de ministrul Haret în programul său de reformare: Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Alexandru Macedonski scriu monografii, piese de teatru pentru casele de cultură săteşti, poezii şi cîntece pentru copii.
În 1904, tot Spiru Haret creează Comisia Monumentelor Istorice, iar în 1910, Comisia Istorică a României, comisie care urma să publice documente rare interne sau străine.
La douăzeci de ani după plecarea lui Spiru Haret de la Ministerul Instrucţiunii Publice, ani în care schimbările din învăţămînt au eşuat în lungi dezbateri, tergiversări, lupte de partid şi de orgolii, Cezar Petrescu scria, în anul 1928, într-un editorial din ziarul Curentul: „Încă un proiect nou. Este în tradiţia ministerului de instrucţiune ca fiecare titular să înfăţişeze un proiect de reformă situat exact la antipodul predecesorului. (...) O primenire sigură şi rodnică a învăţămîntului nu se mai poate realiza din cîrpeli.“
Maria Iordănescu este psiholog.
