Nu-i place să recite poezia „O, mamă...“? Nu-i nimic, îl punem s-o cînte. Preferă să joace Counter Strike pe computer, şi nu să declame „la trecutu-ţi mare, mare viitor“? Se rezolvă: înlocuim emoticoanele cu chipul lui Eminescu şi steagul patriei.
Sînt momente în viaţă pe care nu ţi le poate lua nimeni: ca acela în care copilul tău te întreabă, cu ochi puri şi glas de înger, cum se fac copiii. Momentul te ia pe nepregătite, deşi amicii, cărţile, propria mamă, psihologii, revistele te-au prevenit că primul examen greu ca părinte îl dai cu această întrebare. Am auzit de-a lungul timpului cele mai amuzante, fanteziste, inimaginabile, amuţitoare răspunsuri. Fiecare cu beneficiile lui.
De unde ne vine autoritatea care ne dă dreptul, ca părinţi, educatori, adulţi, să sancţionăm un comportament greşit sau, dimpotrivă, să răsplătim unul corect? Din doar două surse: din responsabilitatea pe care o avem faţă de copil şi din dorinţa ca ceea ce facem să aibă un rezultat benefic asupra dezvoltării lui.
Am urmărit, preţ de cîteva săptămîni, emisiunea Supernanny de la Prima TV. O familie cheamă în ajutor un specialist pentru a primi sfaturi în educaţia copiilor. Problema, în cele mai multe cazuri, este că părinţii nu reuşesc să impună reguli, iar copiii se revoltă zgomotos. Ce urmează?
Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata? Răspuns curent: Pe nici unul, sau pe amîndoi.
Potoleşte-te, că ne facem de rîs! (cu varianta: Potoleşte-te, că rîd copiii de tine!) Reacţie curentă: nu se potoleşte.
Dacă vrei ca dialogul dintre tine şi copilul tău să dureze mai mult de treizeci de secunde, nu-l întreba „ce-ai făcut azi la grădiniţă?“. Răspunsul, „m-am jucat“, previzibil, ar trebui decretat brand al vîrstei preşcolare: copiii răspund aşa fiindcă la vîrsta lor, jocul este principala formă de activitate, fie că învaţă, fie că se relaxează.
Într-un talk-show pe tema reformei manualelor, unul dintre invitaţi s-a războit cu operele autorilor români, alegînd ca exemplu Dumbrava minunată: e un text greoi, plin de arhaisme şi regionalisme pe care un copil nu le va folosi niciodată în vorbirea lui curentă, iar subiectul este departe de preocupările unui copil din ziua de azi.
Însă o discuţie cu un prieten mai mare şi mai înţelept decît mine m-a pus pe gînduri: cît de aproape sîntem în realitate de copiii noştri, de vîrsta lor, de gîndurile şi de dorinţele lor? Cît de departe de ei ne-au dus sentimentele de vinovăţie că nu le acordăm suficient timp, îndoiala că nu le sîntem aproape în momentele esenţiale, clişeele pe care le asumăm prea repede despre educaţia lor?
Scrisoarea întîi, către o prietenă supărată pe copiii din ziua de azi, care nu mai citesc. Copii ai căror părinţi au fost copiii de ieri care citeau foarte mult.
