Uliţele copilăriei
„Înainte de a mă căsători, aveam o mie de teorii despre cum să creşti copiii, şi nici un copil. Acum am trei copii, şi nici o teorie.“ John Wilmot
Cînd am citit propunerea redacţiei Dilema veche privind titlul rubricii de faţă, am fost un pic contrariată: articolele scrise sub semnul lui „Lasă-ţi copiii să vină la tine“ transmit cititorilor obligaţia de a deveni părinţi perfecţi. De a se întruchipa în idealuri de moralitate şi competenţă pentru copiii lor. Or, mie, tocmai asta mi se pare că este una dintre ispitele de care ar trebui să se ferească orice părinte care aspiră să devină bun: aceea de instalare pe un tron al autorităţii supreme faţă de copilul său. Simplul fapt de a da naştere unui copil nu îţi conferă înzestrări totale pentru rolul de protector şi educator.
Însă o discuţie cu un prieten mai mare şi mai înţelept decît mine m-a pus pe gînduri: cît de aproape sîntem în realitate de copiii noştri, de vîrsta lor, de gîndurile şi de dorinţele lor? Cît de departe de ei ne-au dus sentimentele de vinovăţie că nu le acordăm suficient timp, îndoiala că nu le sîntem aproape în momentele esenţiale, clişeele pe care le asumăm prea repede despre educaţia lor? Cît de mult creşte distanţa dintre noi şi copiii noştri atunci cînd nu sîntem atenţi la ceea ce ne spun, cînd nu ştim să-i ascultăm, cînd ni se pare că singurele opţiuni pe care le au sînt doar cele verificate de noi?
Mi-am spus atunci că importantă nu este (atît) statura celui care cheamă, ci calea pe care o deschide: lasă-ţi copilul să vină către tine înseamnă, prin urmare, lasă-ţi copilul să se descopere în faţa ta, înainte de a stabili tu cine este. Şi lasă-te la rîndul tău descoperit de el, înainte ca responsabilităţile de părinte să te ţină departe de căutările lui. Am lucrat aproape 20 de ani cu cei mici şi ştiu că nu este uşor. E o cursă cu obstacole mai dese ca firele de iarbă: te crezi obligat să dai răspuns la orice întrebare a lor; să ai, întotdeauna, teorii clare, în alb şi negru, despre lume şi viaţă; să scoţi din mînecă etichete pentru toate misterele, îndoielile, faptele, visurile lor. Toate sînt, de fapt, bariere între noi şi copiii noştri.
Lucrul cu ei mi-a adus soluţii simple, reţete care nu dau greş (aproape) niciodată: cînd nu ştiu cum să procedez, îmi iau răgaz să-i observ, să-i ascult, să-i întreb. Cînd habar n-am de răspunsul la nedumeririle lor, îi îndrum către locul unde ar putea primi un răspuns mai bun şi mai înţelept decît al meu. Mă străduiesc să nu fiu oarbă în faţa căilor pe care ei le deschid către mine şi lume, şi îi ajut în rîvna de a le construi. Cum să-l fac să aibă încredere în părinţii lui? Cum să-l ajut, fără să-l fac dependent de mine? Cum să-l protejez, fără să-i inhib dorinţa de a explora? Ce întrebări mă pot ajuta să-l înţeleg mai bine? În ce fel propriile-mi experienţe îi pot fi lui de folos? Cum îl cert? Cum îl învăţ să treacă peste un eşec sau să repare o greşeală?
Despre cum să avem copii fericiţi, şi nu perfecţi, voi povesti în articolele mele din Dilema veche. Dar şi despre locuri, cărţi, filme, poveşti, magazine din oraşul copiilor. Iată un exemplu: Casa Retro, un magazin de jucării din Piaţa Victoriei, Intrarea Geneva nr. 8 (telefon 0213173942). Pe site-ul lor ai să găseşti o mulţime de oferte: materiale pentru bricolaj, pictură sau confecţionat costume, apoi jocuri şi marionete, pentru copii cu vîrste între 2 şi 10 ani. Sfat: duceţi-vă singuri la cumpărături, orice însoţitor minor vă va obliga să cumpăraţi tot magazinul.
