Lizuca şi Harry Potter
„Ce ţi-am făcut eu matale, de spui că-s urîtă şi încrucişată?“ (Lizuca, Dumbrava minunată)
Într-un talk-show pe tema reformei manualelor, unul dintre invitaţi s-a războit cu operele autorilor români, alegînd ca exemplu Dumbrava minunată: e un text greoi, plin de arhaisme şi regionalisme pe care un copil nu le va folosi niciodată în vorbirea lui curentă, iar subiectul este departe de preocupările unui copil din ziua de azi. „L-am întrebat pe copilul meu ce a înţeles din povestire. Mi-a răspuns că a înţeles că nu e bine să ai o mamă vitregă rea.“ Soluţia? Înlocuirea Lizucăi cu Harry Potter.
Întîi, nu trebuie să punem în competiţie zînele şi spiriduşii dumbravei autohtone cu elevii Şcolii de magie şi vrăjitorie Hogwarts: ambele texte pot sta foarte bine într-un manual pentru copii, dat fiind că amîndouă sînt foarte bine scrise, au ca personaje principale copii, iar subiectul este asemănător: vraja, minunile, fantasticul, toate în lupta dintre bine şi rău. Apoi, dacă evităm textele care conţin cuvinte rare, neuzuale, ar trebui atunci să eliminăm din bibliografia adolescenţilor cărţile care conţin expresii sau cuvinte din limba latină sau greaca veche: există foarte puţine şanse să le audă pe terenul de sport sau în sala de cinematograf. Şi, nu în ultimul rînd, la testul propus de invitatul emisiunii ar pica orice carte: aşa formulată, „Ce ai înţeles din Dumbrava minunată?“, întrebarea nu poate avea nici un răspuns rezonabil. (Ideea că nu e bine să ai o mamă vitregă rea nu este totuşi de lepădat. La urma urmei, cred că Sadoveanu a scris povestea pornind de la acest gînd.) „Ce ai înţeles din Harry Potter?“ Încercaţi să răspundeţi la această întrebare.
Cînd îi adresez întrebări tînărului cititor, am în gînd ideea de a-l ajuta să înţeleagă mai bine ce a citit. Răspunsurile lui ar trebui să recompună textul, prin cuvinte proprii, în datele lui esenţiale. Pentru asta, întrebările ar trebui să se refere la personaje, momente importante, stil, descrieri: care sînt personajele, cine era Lizuca, de ce a plecat de-acasă, ce s-a întîmplat în pădure, pe cine a întîlnit acolo, cum era îmbrăcată fetiţa, în ce alte poveşti ai mai întîlnit personajele care apar în dumbravă, care dintre ele ţi-a plăcut cel mai mult şi de ce, ce crezi că s-ar fi întîmplat dacă Lizuca nu ar fi plecat sau nu ar fi ajuns la casa bunicilor, cum crezi că ar fi acţionat personajele astăzi, cu ce alt personaj poţi să-l asemeni pe Patrocle, cum ai fi scris tu povestea Lizucăi etc. Dialogul dintre adult şi copil nu trebuie să semene cu un interogatoriu: două scaune faţă-n faţă, unul obligatoriu întreabă, iar celălalt obligatoriu răspunde. Acţiunea, ca să zic aşa, se poate desfăşura în timpul unei plimbări în parc, cînd copilul desenează sau în timp ce vă ajută să pregătiţi masa de prînz. Apoi, răspunsurile copilului vor fi mai libere, mai naturale, dacă va afla că întrebările la care el răspunde sînt sau au fost şi ale dvs. Un dialog firesc presupune exprimarea părerilor de ambele părţi, aşa că nu vă sfiiţi să spuneţi unde aţi mai întîlnit, în lecturile dvs., acelaşi subiect cu al poveştii comentate sau care este propriul personaj preferat. Dar despre întrebări potrivite pentru un dialog autentic vom mai vorbi şi în articolul următor.
Maria Iordănescu este psiholog.
