Cu cine vrei să stai, cu mama sau cu tata?

Printre preţuri mari la alimente, scumpirea gigacaloriei, criză, recesiune, nunta secolului, legume aduse din import şi despărţiri costisitoare, un nou subiect revine din ce în ce mai des în dezbaterea consumatorilor români de talk-show-uri: după divorţ, cu cine e mai bine să rămînă copilul, cu mama sau cu tata?  Răspunsul majoritar, de la avocaţi la jurnalişti, de la mame la comentatori amatori, e „cu mama“, atîta timp cît aceasta nu poate fi acuzată de imoralitate sau de abuz asupra copilului. Împotriva acestui răspuns majoritar s-au înfiinţat organizaţii de apărare a drepturilor taţilor, s-au făcut anchete în rîndul populaţiei, analize, statistici, comparaţii între noi şi „lumea mai civilizată“. Mai întîi aş spune că obţinerea custodiei unui copil nu înseamnă nimic altceva decît asumarea creşterii lui în cele mai bune condiţii. Nu e nici un titlu de onoare, nici un premiu „de cel mai bun părinte“ oferit în competiţia dintre tine şi partener.
 
În al doilea rînd, custodia unui copil nu se negociază, sau n-ar trebui să se negocieze, la tribunal. Se ştie că separarea părinţilor este, în sine, un act care afectează negativ, pe termen lung, viaţa afectivă a copilului. Cu atît mai traumatizat va fi un copil negociat pe treptele justiţiei. Divorţul şi consecinţele lui ar trebui să fie mai întîi discutate în familie, explicate, hotărîte împreună cu cei care vor fi afectaţi în cea mai mare măsură. Înainte de a face anunţul cel mare „gata, noi divorţăm“, punem la punct detaliile vieţii de „după“: copii, partaj, locuinţă, vizite. Instanţa ar trebui să fie doar o ultimă soluţie şi nu prima aleasă pentru a ne face ordine în traiul dus separat. Apoi, cererea unui copil în custodie este, sau ar trebui să fie, un act de responsabilitate, şi nu unul care să răsplătească partea vătămată în procesul de divorţ. Vrei copilul nu ca pansament pentru orgoliul tău rănit de un divorţ nedorit, nu pentru că te temi de gura lumii, nu fiindcă vrei să-i demonstrezi cît de mult îl iubeşti luptînd pentru el în instanţă, nici pentru că ai mai mulţi bani de investit în viitorul lui.

Vrei să îţi fie încredinţată custodia copilului pentru că eşti convins că în mediul pe care i-l oferi tu el poate trece mai uşor peste trauma produsă de separarea părinţilor. Pentru că eşti convins că nevoile lui afective şi materiale, de siguranţă, protecţie, securitate, apartenenţă, îi vor fi împlinite mai degrabă alături de tine, decît de celălalt. Dar toate aceste argumente trebuie discutate, în primul rînd, cu celălalt părinte, şi nu cu judecătorul sau asistentul social. Pe celălalt trebuie să-l convingi, să-l ajuţi să înţeleagă, să-i explici, să-i demonstrezi că poţi, pe termen lung, să te angajezi cu mai multe forţe în creşterea copilului. Dar obţinerea custodiei nu înseamnă excluderea din viaţa copilului a celui care a pierdut-o. Dimpotrivă. Promisiunea de a-l creşte mai bine vine la pachet cu înţelegerea nevoii copilului de a-i avea pe ambii părinţi alături de el.

Şi, nu în ultimul rînd, o dovadă de dragoste pentru copilul tău este să ştii să renunţi la drepturile tale de părinte în favoarea drepturilor lui de copil. Să ştii să spui: „Copilul meu va sta acolo unde-i va fi cel mai bine. Eu îi voi fi alături, oricît de departe ar fi“. Sigur că, teoretic, ambii părinţi au dreptul la custodia copilului lor. Dar un copil hărţuit de dorinţele adulţilor care-l cresc este un copil nefericit. Este un copil pe care nici un tribunal din lume, nici o lege nu-l vor face să-şi găsească locul în familia lui destrămată.

Maria Iordănescu este psiholog.