Războiul între sexe începe din copilărie
Părinţii de fetiţe şi cei de băieţi par două specii total diferite. Încă de dimineaţă, la venirea în grădiniţă, pe holurile ei, comportamentul lor capătă trăsături distincte: părinţii de fetiţe, în poziţie verticală, urmăresc cu un zîmbet încîntat cum fiica se echipează, singură, în doi timpi şi trei mişcări pentru intrarea în clasă : şireturile legate într-o fundă ireproşabilă, agrafele bine fixate, iar hainele impecabil ordonate în dulap. O ultimă verificare de la distanţă a ţinutei, un sărut pe frunte şi gata, drumurile se despart fără lacrimi, pentru cîteva ore. Părinţii de băieţi au corpul îndoit la nouăzeci de grade, încearcă să deznoade degetele fiului dintre şireturi, transpiră la etapa în care trebuie să fixeze capul copilului neastîmpărat în gaura de la tricou şi zîmbesc înduioşaţi de mişcările nevolnice, indecise ale acestuia cînd îşi pune pantalonii. La baie, mîinile fetiţelor ştiu să mînuiască destul de eficient săpunul. În schimb, degetele băieţilor se împletesc, neîndemînatice, sub jetul de apă, cu cele ale mamei, se străduiesc să păstreze săpunul, apoi îl caută nedumerit pe jos, în timp ce mama oftează. (O singură dată, în anii mulţi în care am lucrat cu copiii, convingerile mele au fost fisurate: un tătic îşi îmbrăca, destins, meticulos, fetiţa. Cu telefonul fixat între ureche şi umăr, şi cu laptopul deschis pe genunchi, îi împletea părul zburlit, îi aranja cutele de la fustă şi îi ştergea pantofii de praf.)
Am observat, de-a lungul timpului, preocuparea mai mare, în cazul părinţilor de fetiţe, în a-şi ajuta copilul să devină mai repede autonom: fiicele sînt antrenate de mici să se îmbrace şi dezbrace singure, să se hrănească sau să se spele, să strîngă masa sau să ajute la prepararea ei, să-şi ordoneze jucăriile sau rechizitele. Băieţii, în schimb, par complet neajutoraţi în faţa hainelor sau a pachetului cu mîncare, beneficiind din plin, pînă tîrziu, la vîrsta adolescenţei, de ajutor tandru din partea adulţilor aflaţi în preajmă. Pare firesc ca o fetiţă să ştie de mică să spele o cană sau să măture. În schimb, e amuzant să vezi un băieţel care coase un nasture sau şterge praful.
Este ştiut că diferenţele biologice înnăscute între sexe duc la diferenţe importante în ceea ce priveşte nivelul dezvoltării abilităţilor, deprinderilor, intereselor. E greu de ştiut, însă, dacă un băiat este incapabil să spele un prosop fiindcă datele lui genetice sînt firave sau pentru că mama este pregătită, oricînd, să-i ia din grijă o astfel de sarcină. Ar trebui ca tocmai pentru faptul că băieţii sînt, mai curînd, nepricepuţi la mînuirea acului de cusut, insistenţa părinţilor în a-i învăţa să o facă să fie mai mare decît în cazul fetiţelor. Şi tocmai pentru că va avea, probabil, de foarte puţine ori şansa de a exersa cusutul, adult fiind, ar fi benefic pentru el s-o facă măcar în copilărie. La urma urmei, ne străduim să le oferim copiilor noştri tot felul de experienţe excentrice pentru a învăţa, pentru a deveni mai creativi, pentru a le dezvolta aptitudini. De ce nu i-am obişnui să exerseze deprinderi care, chiar dacă nu le vor fi de ajutor, le vor îmbogăţi imaginarul?
În loc de concluzie: am întrebat, deseori, copiii ce cadou cred ei că le-ar plăcea părinţilor să primească. Răspunsurile au fost în general aceleaşi: pentru tata, o cămaşă, o maşină, o minge de fotbal, un pachet de ţigări, o cravată. Pentru mamă: un inel, un parfum, o rochie. Dar şi un aspirator, o cratiţă de teflon sau o maşină de spălat, fiindcă „alea vechi s-au stricat“.
Maria Iordănescu este psiholog.
