O reformă imposibilă
De 20 de ani, încercările de a reforma învăţămîntul fac (prea) mult zgomot pentru nimic: demarajul schimbărilor se face în forţă, miniştrii se războiesc cu fantomele trecutului şi cu moştenirea, evident firavă, lăsată de înaintaşii aflaţi acum în opoziţie. Apoi explică, argumentează şi modifică, de obicei, cu ochiul pe ultimele puncte, nesemnificative, din lista de priorităţi: cîte clase să aibă gimnaziul, cînd să înceapă şcoala primară, cîte materii ar trebui verificate la examenul de bacalaureat etc. Opoziţia se înfoaie cu maximum de decibeli suportabili, atacă necruţător cu vorbe grele, de partid, preocupată, mai curînd, să puncteze în sondaje. În fapt, toţi cei chemaţi să reformeze învăţămîntul par a fi un soi de „doctori fără voie“: nu ştiu să pună diagnosticul, nu găsesc, în timp util, tratamentul şi se plîng mereu de starea proastă a pacientului. Finalul fiecărui mandat de reformist vizionar este, de fiecare dată, acelaşi: examene bramburite, şcolari debusolaţi, profesori nemulţumiţi, pregătiri intense, cu steguleţe şi mititei, pentru viitoarele alegeri.
În tot acest timp, cadrele didactice se complac în a fi „sub vremi“: tac şi rabdă. Sînt chemate, din cînd în cînd, la arme, sub steagul din ce în ce mai decolorat de neputinţă, al sindicatelor, pentru a-şi revendica drepturile salariale. Doar atunci, vocea lor, altminteri stinsă de rutină, comodităţi, inerţie devine stridentă. Se ambalează răsunător pentru a tăcea, din nou, în preajma examenelor de titularizare, în urma cărora mulţimea de dascăli pregătită să se aşeze la catedră este decimată.
Toţi ştim că profesorii sînt plătiţi prost. Că cei competenţi, inteligenţi, talentaţi, citiţi, învăţaţi ocolesc învăţămîntul, în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite. Dar mai ştim că, printre cei dispuşi, an de an, la 15 septembrie să primească în clase generaţii noi de elevi, se află destui care ar putea vorbi limpede, bine argumentat, profesionist, în numele unui învăţămînt românesc de calitate. Şi tocmai aceştia, sau măcar aceştia ar trebui să lase deoparte indignările şi bombănelile din subsolul dedicat forumurilor şi să scoată la iveală iniţiative, propuneri, soluţii verosimile. Învăţămîntul arată prost şi din cauza tăcerii lor. Ar trebui să-i auzim mai des, propunînd, de exemplu, standarde mai înalte pentru cei care vor să devină dascăli. Amendîndu-i pe cei de lîngă ei, care rămîn repetenţi la examenele profesionale. Ar trebui ca Ministerul Educaţiei să fie asaltat de propuneri ale învăţătorilor nemulţumiţi de manuale. De sugestii ale profesorilor afectaţi de felul în care se face evaluarea muncii lor. De soluţii ale directorilor îngrijoraţi de finanţările primite de la stat. De 20 de ani, după cum spuneam, se încearcă reformarea învăţămîntului. Pentru asta, e nevoie de oameni care să ştie ce se întîmplă în cel mai îndepărtat şi sărac cătun. Care sînt problemele cu care se confruntă cadrele didactice, părinţii, elevii. Ce trebuie să ştie un şcolar la terminarea cursului primar sau al celui liceal. Cum trebuie să arate un dascăl decent sau unul excepţional. Cum pot fi păstraţi amîndoi la catedră. Dar, mai ales, e nevoie de oameni care să admită că nu se pricep la toate şi să tragă cu ochiul în ograda străinilor care au reuşit. Sau mai aproape, aici, la noi, în cărţile de istorie care vorbesc despre devotamentul, îndrăzneala, priceperea cu care Spiru Haret sau Simion Mehedinţi au realizat, precum Făt-Frumos, în cîţiva ani, ceea ce urmaşii lor nu reuşesc nici în 20. Dar despre ei şi reuşitele lor, despre de ce ei au putut, şi noi nu, voi vorbi într-un număr viitor.
Maria Iordănescu este psiholog.
