Copiii, o bucurie la clasa educatorului

„Copiii sînt minunaţi, pe ai mei  îi prefer la grătar.“ (Bob Hope)  

Am fost, mult timp, în preajma copiilor cu vîrste între 3 şi 16 ani. În calitate de educatoare, învăţătoare, pedagog social sau consilier, am primit de la ei cele mai amuzante, înfricoşătoare, uimitoare, înduioşătoare cereri, reclamaţii, rugăminţi, favoruri. Spre exemplu: 

● (4 ani) să desenez o „şorpîlă“ roz – am desenat ceva între crocodil şi bîtă de baseball; 

● (5 ani) să-i ţin sendvişul cît el se bate cu piraţii – în fapt, menajera înarmată cu un mop împotriva păianjenilor; 

● (4 ani) să mănînc ardeiul din pachetul cu mîncare, altfel se supără mama (mama ei, fiindcă a mea e obişnuită să n-o fac); 

● (7 ani) să-i duc o jumătate din bucata ei de ciocolată lui Ionuţ, colegul de bancă, fiindcă ultima dată cînd i-a oferit ea, Ionuţ i-a luat toată ciocolata; 

● (5 ani) să înec musca prinsă de el în cana mea cu cafea; 

●  (5 ani) să ţin la mine acasă o pisică găsită de ea pe drumul spre şcoală, pînă îşi convinge părinţii s-o lase la ei; n-am făcut-o, fiindcă pisica avea porţiuni mari de piele fără blană, iar puricii cu greu reuşeau să se ascundă în smocurile firave; 

● (4 ani) s-o ţin de mînă cînd spune poezia pe scenă; 

● (13 ani) să-i explic de ce George din clasa a VIII-a n-o iubeşte aşa cum îl iubeşte ea; 

● (5 ani) să-i spun lui tati să n-o mai muşte de ureche pe mami, fiindcă ea rîde în loc să plîngă; 

● (diverse vîrste) să răspund la următoarele întrebări: pe unde „ies“ puii de meduză din mama lor (n-am ştiut), cine e mai puternic, preşedintele ţării sau şeful şcolii (m-am abţinut, prudentă), cine-i spală hainele lui Moş Crăciun (m-am străduit), cum de o femeie poate să nască şi băieţi, ar trebui ca bărbaţii să facă asta (m-am minunat şi eu), cum ştii dacă un vierme, care stă, doarme sau e treaz (am recunoscut, îmbujorată, că nu m-a preocupat niciodată), dacă un băiat te strigă pe numele de familie înseamnă că nu te place (nici vorbă!), de ce mă îmbrac două zile la rînd cu aceeaşi bluză (am tăcut, vinovată), eu de ce mai mănînc, fiindcă sînt deja mare (i-am dat dreptate); 

● (4 ani) să mă transform, la semnul lui, într-un dragon care scoate flăcări pe nas (mi-au reuşit doar flăcările, dar nu la dorinţa lui); 

●  (diverse vîrste, foarte mici) să ghicesc ce-a vrut să deseneze (n-am avut niciodată atîta imaginaţie cîtă mi-ar fi trebuit ca să răspund la această întrebare); 

● (3 ani) să mă urc cu ea pe tobogan (n-am avut curajul, aşa că am minţit-o, spunîndu-i că adulţii n-au voie pe tobogan); 

● (4 ani) să bag degetele în priză ca să vadă dacă tata a avut dreptate (l-am asigurat că tata are întotdeauna dreptate); 

● să explic ce înseamnă un om mort şi cum am să fiu eu după ce voi muri (n-am dat detaliile cerute, dar noaptea am avut coşmaruri). 

Prin comparaţie, micile favoruri cerute de părinţi la intrarea copilului în grădiniţă sau şcoală erau de-a dreptul anoste: să încălzesc portocala pe calorifer fix patru minute, să-i ţin cocoşelul băieţelului ei de cinci ani cînd face pipi (băieţelul nu părea prea încîntat, de aceea l-am asigurat că la grădiniţa noastră nu se ţin cocoşeii), să nu citesc în clasă poezia „Zdreanţă“ fiindcă tocmai şi-au pierdut cîinele în pădurea de la Băneasa, iar fetiţa suferă, să sun unul dintre părinţi cînd se aşază la masă ca să îl convingă să mănînce (copilul avea şase ani şi trei de grădiniţă) etc. 

Am învăţat în tot timpul petrecut cu ei că şi părinţii, şi copiii pot fi foarte convingători atunci cînd îţi cer ceva. Din cauza primilor, m-am apucat de psihologie. Datorită ultimilor, m-aş întoarce oricînd la prima mea meserie. 

Maria Iordănescu este psiholog.