România de la un metru şi jumătate înălţime
Stăteam zilele trecute de vorbă cu o adolescentă, abia trecută de clasele primare. Cineva îi furase telefonul mobil, în curtea şcolii. „Şi, l-ai reclamat la poliţie?“, am întrebat-o firesc. „Da, dar n-o să mi-l găsească. În România se fură zilnic, iar poliţiştii numai de telefonul meu nu dorm noaptea.“ Nici vîrsta, nici experienţa de viaţă nu o îndreptăţeau să tragă astfel de concluzii pesimiste. Şi totuşi, departe de adevăr nu era…
La drept vorbind, sînt gata să fac parte oricînd din corul celor care înjură nimicniciile, ilegalităţile, impostura, corupţia, falsurile, minciunile şi agresivităţile din România. Am la dispoziţie nenumărate experienţe trăite în subteranele României.
Astfel de exemple sînt descrise cu duiumul şi în ziare, şi la televizor. În parcuri şi în cafenele. În cancelarii, pe holurile spitalelor sau în familie. Adică acolo unde sînt şi copii care ascultă cu gura căscată detaliile negre ale României în care trăiesc. Şi mă gîndesc dacă ne dăm seama ce efect pot avea asupra lor astfel de mesaje pe care le transmitem conştient sau nu: „Justiţia din România e coruptă! Şi poliţiştii, profesorii, administraţia financiară, medicii, direcţia pentru protecţia copilului etc! Zilnic eşti furat!“
Zilnic, copiii noştri aud, de la cei mai mari de lîngă ei sau de la televizor, că „românii nu sînt în stare de nimic“, „românul e hoţ“, „în România n-o să se schimbe nimic nici într-o sută de ani“, „românul nu munceşte!“, „românul e un rinocer“, „românul nu vrea decît pomană“.
Zilnic, ştirile de la TV sau comentariile de pe stradă conţin obligatoriu fraze de tipul: „În România totul e posibil…“, „Numai în România se poate întîmpla aşa ceva….“, „România e pe locul X în topul ţărilor cu cei mai murdari locuitori…“ Tot zilnic le spunem să creadă în autorităţi în care noi nu mai credem, să respecte legi pe care noi nu le mai socotim respectabile, să înveţe reguli pe care noi înşine le credem neverosimile.
Şi, ca şi cum toate aceste descrieri ale profilului-standard de român postrevoluţionar n-ar fi de ajuns, mai adîncim un pic cuţitul în rana demnităţii naţionale inventînd ticăloşii, descriind cu risipă de amănunte gesturi inumane, acuzînd fără dovezi. Sau falsificînd istoria în documentare, căutînd detalii subversive sau scabroase din biografia unei personalităţi culturale sau istorice, sub pretextul demitizării, prezentînd fragmente biografice zglobii ale unor personaje odioase din trecut, sub pretextul „să ne cunoaştem mai bine conducătorii“.
Aceasta e România pe care o văd copiii noştri de la nici un metru şi jumătate înălţime. Privesc în sus, spre noi, adulţii, care le spunem mereu, zi de zi, sub o formă sau alta, iresponsabil, că în România nu au nici o şansă, iar ochii le sînt adumbriţi de ceea ce pare o viaţă trăită sub semnul fatalităţii. Al nenorocului. Al lui „nu mai e nimic de făcut“.
Ştiu că România este şi aşa. Dar de dragul lor, al copiilor noştri, ar trebui să găsim o cale de mijloc între România rozurilor false şi cea înecată în smoală. Cum? Nu ştiu. Dar ştiu sigur că e provocare pe care ar trebui să ne-o asumăm în fiecare zi. Fiindcă nu-i poţi spune unui copil că trăieşte în iad şi să-i ceri un comportament de înger.
N-am găsit puterea să-i spun adolescentei din faţa mea că trebuie să creadă că-şi va redobîndi obiectul furat. Şi mi-e teamă că în acest fel am încurajat-o să facă parte din corul celor pentru care România este o povară.
Maria Iordănescu este psiholog.
