Nică şi Trahanache
- fără prea multe comentarii -
Nu-mi aduc aminte ca în anii de şcoală, în gimnaziu sau la liceu, să mă fi amuzat împreună cu profesorii mei. Mici perle ale elevilor, cîteva clişee verbale nostime ale profului, vreun nume propriu pronunţat greşit – cam astea erau rarele prilejuri în care dascăl şi elevi zîmbeam împreună. Orele de istorie, matematică, română, geografie erau sobre, fără haz, pline de „ştiinţă“ austeră, iar manualele, de-o tristeţe fără seamăn, cu pui de prepeliţă care mureau cu ghearele împreunate a rugăciune, cu haiduci care luptau cu intestinele atîrnînd în afară, cu căprioare ucise de lupi hămesiţi şi ţărani traşi pe roată.
Am început să rîd la piesele lui Caragiale, după liceu, atunci cînd am uitat de cele „cinci-şase tipuri“ de umor din opera dramaturgului şi m-am putut bucura, fără teme pentru acasă, de Conu’ Leonida... Abia cînd am lăsat deoparte definiţia metaforei sau a epitetului şi am citit, fără obligaţia de a sublinia personificările, poeziile lui Eminescu, am putut jura, cu mîna pe inimă, că poetul e „nepereche“. Tot cu prietenii mei de şcoală, fără participarea profesorilor, am rîs atunci cînd moş Luca este luat peste picior de nişte flăcăi, pentru caii lui răpciugoşi, sau cînd Moromete, mucalit, urmăreşte ce efect are fasolea fierbinte în gura fiilor săi.
Am prilejul, deseori, să ascult poveşti de la şcoală ale copiilor de acum. Nu s-au schimbat prea multe: manualele şi programele şcolare asasinează, în continuare, plăcerea de a citi. O mărunţesc fără scrupule, lăsînd în urmă mici cititori obosiţi şi stupefiaţi, urînd din tot sufletul tot ce are mai bun literatura română. Lecturile selectate în manualele de română, oricît ar fi de interesante, profunde, inteligente, emoţionante sau amuzante (deşi, multe dintre ele nu sînt), se pierd cu totul în analize stilistice complicate, noţiuni preţioase de teorie literară sau, mai rău, în analize de sintaxă şi morfologie. Şi am să dau cîteva exemple: O scrisoare pierdută, clasa a VIII-a. Obiectivele dascălului sînt următoarele (citez din programa şcolară): înţelegerea semnificaţiei generale a mesajului oral, sesizînd progresia şi coerenţa ideilor exprimate; sesizarea adecvării elementelor lexicale utilizate la scopul mesajului ascultat; sesizarea valorii expresive a categoriilor morfosintactice, a mijloacelor de îmbogăţire a vocabularului şi a categoriilor semantice utilizate etc. Alt exemplu: Călin, file din poveste, clasa a VII-a. Exerciţii propuse pentru înţelegerea textului: identificarea procedeelor artistice şi explicarea rolului lor; identificarea trăsăturilor descrierii subiective din text; evaluarea lecturii făcute de colegi pe baza unei grile (!).
Nu spun că niţică analiză literară strică. Sau că nişte concluzii etice n-ar trebui trase. Dar aşa cum sînt prezentate acum la clasă, Amintirile... lui Creangă stîrnesc mai mult îngrijorarea cu privire la viitorul lui Nică, decît hazul. Piesele de teatru ale lui Caragiale au parte mai curînd de oftături risipite printre sublinieri sintactico-morfologice, decît de zîmbete şi bună dispoziţie. Melancolia lui Eminescu devine încrîncenare în efortul de a descoperi subiectul multiplu sau predicatul nominal. Din cînd în cînd, n-ar fi rău ca la ora de română Amintirile... lui Creangă să fie doar ceea ce sînt, amintiri din copilărie, iar poezia lui Eminescu – doar un prilej de rămas pe gînduri, fără prea multe comentarii... Scopul ar fi ca elevul să se şi îndrăgostească niţel de ceea ce citeşte, nu doar să buchisească acru.
Maria Iordănescu este psiholog.
