De ce nu vrem religie în şcoli
Pe site-ul Patriarhiei, pe lîngă articolele despre care am vorbit în numărul precedent al Dilemei vechi, am găsit şi cîteva mărturii emoţionante ale unor elevi şi profesori din liceele bucureştene, toate avînd aceeaşi concluzie euforică: fără ora de religie, viaţa noastră ar fi mult mai săracă şi, la urma urmei, fără nici un rost.
Suficienţa reprezentanţilor Bisericii, alimentată şi de sondajele care le oferă primul loc în topul instituţiilor de încredere, ar trebui să fie pusă la încercare de comentariile de pe Facebook sau din subsolurile articolelor care dezbat problema predării religiei în şcoli. Acestea ar trebui să-i facă să-şi ia un răgaz de la treburi obşteşti „urgente“, precum aceea a construirii Catedralei Neamului, şi să reflecteze mai adînc la felul în care vor să facă paşi către cei ce pun la îndoială misiunea religiei în şcoli.
Comentariile amintite spun că predarea religiei în şcoli ar avea ca efect „spălarea creierelor“, îngrădirea libertăţii de alegere, răpirea inocenţei şi a poftei de joacă în rîndul celor mici. Mă întreb dacă nu cumva aceste efecte sînt cauzate mai curînd de vulgaritatea, mîrlănia, ignoranţa şi superficialitatea întîlnite şi promovate astăzi, în viaţa de zi cu zi. Mi-aş dori ca fiul meu, colegii lui să găsească în ei înşişi resurse pentru a le rezista. Şi cred că ora de religie i-ar putea ajuta s-o facă. Apoi, dacă vorbim despre alegere, este sigur că la vîrsta de 9-10 ani un copil nu poate decide singur că devine catolic, ateu, credincios sau budist. Dar atunci cînd o va face, ar fi bine să o facă în cunoştinţă de cauză. Drept care, niscaiva cunoştinţe de religie nu i-ar strica. Pe de altă parte, ora de religie nu are efectul etnobotanicelor: nu devii dependent odată ce ai asistat la ea. (Teoria aceasta nici măcar nu-i nouă: tot secolul trecut a fost bîntuit de sintagma: „religia este opiumul popoarelor“.) O oră de religie, predată cuviincios, cu înţelepciune, har şi profesionalism nu îl transformă pe copil într-un slujitor hipnotizat al lui Dumnezeu. Dar îl poate face să reflecteze mai mult la minciună, greşeală sau la consecinţele pe care le pot avea cuvintele şi faptele noastre asupra celorlalţi. În plus, cînd vorbim despre libertatea opţiunilor, trebuie spus că între un părinte ateu care-i interzice unui copil să asiste la orele de religie şi unul credincios care-l obligă s-o facă nu e nici o diferenţă.
Ca una care am făcut parte din generaţiile pe care orele de materialism dialectic de la şcoală le obligau la o unică viziune despre lume şi viaţă, am temeri legitime să văd religia adoptînd acelaşi model. Cred cu adevărat că o întîlnire reuşită dintre copil şi religie, o întîlnire care-i va da posibilitatea să aleagă, depinde în cea mai mare măsură de felul în care ea este regizată, pusă la cale de adulţi, fie ei profesori sau părinţi. Din păcate, mărturiile celor din urmă spun lucruri grave despre felul în care religia este predată în şcoli: copiii sînt ameninţaţi cu Iadul, sînt chestionaţi cu privire la frecvenţa prezenţei lor şi a părinţilor la slujbele religioase, orele de religie sînt obligatorii fiindcă trebuie completată catedra unui preot bun prieten cu directorul, iar absenţa de la orele de religie este penalizată.
Cum ar trebui să arate o oră de religie? Iată o întrebare căreia Biserica Ortodoxă Română îi datorează o preocupare intensă. Altfel, riscă să construiască o Catedrală a Neamului doar pentru preoţi şi preafericiţi.
Maria Iordănescu este psiholog.
