Bacalaureat 2011, spectacolul continuă
De mulţi ani încoace, examenele de bacalaureat sau testările elevilor de clasa a opta devin subiecte de primă pagină sau de subsol al forumurilor, în aceleaşi forme de manifestare: indignări masive, cearta părinţilor şi elevilor cu Ministerul Educaţiei, elevi prinşi cu fiţuici, profesori care nu ştiu baremul de corectare, subiecte scrise greşit pe tablă sau pe foile de examen, perle ale elevilor, nota obţinută de fiica/fiul cutărui demnitar sau vedetă etc.
Nici anul acesta nu a făcut excepţie de la descrierea de mai sus. Două au fost marile teme ale aşa-ziselor dezbateri despre bacalaureatul 2011: introducerea unor sisteme mai performante, şi mai severe, de supraveghere a elevilor în timpul examinării (nu e rău, dar le aşteptăm puse în funcţiune şi la examenele cadrelor didactice sau ale celor care se pregătesc să devină dascăli), şi dacă Ştefan Gheorghidiu este personaj de text dramatic sau nu. (Nu este!)
Am citit în toţi aceşti ani subiectele date la testări. Pe marginea lor, dar şi a rezultatelor obţinute de învăţămîntul românesc ar fi de făcut cîteva observaţii.
Mai întîi, ar fi de vorbit despre cunoştinţele testate la bacalaureat. Cred că Ministerul Educaţiei, profesorii, specialiştii în pedagogie ar trebui să limpezească răspunsul la cîteva întrebări. Ce este bacalaureatul şi ce tip de competenţe ar trebui să verifice examenul dat pentru obţinerea lui? Este vorba despre un minim de cunoştinţe şi abilităţi? Sau, mai degrabă, despre o medie a celor obţinute în cei doisprezece ani de şcoală?
La ce ar trebui să servească informaţiile şi abilităţile dobîndite în şcoala făcută pînă la optsprezece ani? Răspunsul la aceste întrebări, împreună cu o evaluare onestă a realităţii din educaţia formală a copiilor din România ar putea să ducă la formularea unor standarde corecte, eficiente, practice de testare a performanţelor pentru cei care au absolvit douăsprezece clase. (Mă întreb, cîţi dintre cei care au absolvit deja o facultate ştiu să „scrie un text de tip argumentativ despre cunoaşterea de sine“, să „susţină o opinie despre modul în care se reflectă tema textului dramatic în construcţia personajului“ sau să „precizeze tipul de perspectivă narativă în textul dat“ – fragment din Nuntă în cer, Mircea Eliade.)
Mai apoi, ar fi de făcut cîteva comentarii despre felul în care sînt formulate subiectele. Am mai scris despre exprimările apretate şi construcţiile preţioase şi bombastice găsite în documentele Ministerului Educaţiei. Ele se regăsesc din plin şi în documentele de examinare a elevilor: „adverbe de mod folosite ca indici ai subiectivităţii evaluative“, „prezenţa instanţelor comunicării narative“, „ordinea integrării reperelor în cuprinsul lucrării este la alegere“.
Măsura inadecvării felului în care sînt construite testele naţionale o dau nenumăratele exemple de ineficienţă a şcolii româneşti: perlele culese de pe foile elevilor demonstrează, an de an, că elevii, sau în orice caz mulţi dintre ei, nu numai că n-au citit bibliografia de examen sau n-au înţeles ceea ce au citit, ci că habar n-au ce li se cere de fapt să expună pe pagina de examinare; mai departe, lucrările celor care dau examen la facultate scandalizează prin lipsa de cunoştinţe elementare de limbă română sau din specialitatea aleasă de elev; spaţiul public românesc este plin de personaje inculte, agramate, care-şi amintesc cu greu cine a fost Nichita Stănescu, nici vorbă să-i mai şi comenteze afirmaţiile. De pildă cea propusă ca subiect de examen: „A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă“. Un subiect numai bun de dat spre reflecţie şi Ministerului Educaţiei.
Maria Iordănescu este psiholog.
