Povești fără alb și negru
Nu există manual de pedagogie sau articol despre educaţia copilului care să nu vorbească despre efectele benefice pe care le au, în viaţa celor mici, poveştile ascultate sau citite de ei înşişi: feţi-frumoşi buni, drepţi, curajoşi, ilene cosînzene frumoase, harnice şi virtuoase, balauri răi şi spîni făţarnici, zîne care intervin la momentul oportun şi babe isteţe. Discutăm cu copiii noştri despre personajele pozitive şi cele negative, despre dreptate, adevăr, vitejie, prietenie, loialitate, iubire, toate regăsite din plin în basmele lor, descrise limpede doar în alb şi negru.
Mă gîndesc, însă, că renunţăm prea uşor la acest ritual, al poveştilor citite împreună, tocmai atunci cînd copiii noştri ajung la vîrsta cînd istoriile care îi atrag nu mai sînt aşa de simple: romanele adolescenţei şi, mai apoi, ale tinereţii lor nu mai au personaje uşor de încadrat în lupta dintre bine şi rău, faptele lor nu mai pot fi judecate în alb şi negru, ceea ce pare a fi intenţie bună se poate termina prost, iar gesturile malefice pot fi cîntărite laolaltă cu circumstanţele lor atenuante. (Şi îmi vine în minte una dintre primele cărţi care pot face tranziţia între basme, unde linia dintre bine şi rău e bine marcată, şi cărţile „mature“: Micul Prinţ. O carte în jurul căreia orice discuţie care împarte oamenii în buni şi răi e inutilă. Căci cine poate spune dacă regele, beţivul, lampagiul, omul de ştiinţă sau chiar şarpele sînt personaje negative? Dincolo de vanitate, viciu, obsesie, în Micul Prinţ e vorba mai ales despre inocenţa pierdută, despre iubire necondiţionată, prietenie, singurătate, compasiune, întrebări fără răspuns, ascultare etc. Teme care nu pot fi „rezolvate“ prin sentinţe tăioase, judecăţi tranşante.)
Romanele adolescenţei sînt cele care îi aduc pe cititorii lor mai aproape de lumea reală: o lume în care binele nu e atît de evident şi uşor de împlinit, răul nu e atît de vădit şi uşor de evitat, iar greşelile nu sînt atît de uşor de reparat. Cărţile – bune, valoroase – ale adolescenţei sînt cele care îi vor pune pe gînduri, care pot crea modele verosimile, care îi pot ajuta să-şi regăsească, în biografii imaginare, propriile nedumeriri, nelinişti, întrebări, alegeri. Sînt primele cărţi despre ei înşişi sau despre ce va fi să fie cu ei, despre încercări prin care ar fi putut să treacă, despre pericole pe care le-ar putea întîmpina sau pe care tocmai le-au evitat, despre visuri sau dorinţe încă nemărturisite. Pentru adolescent, studierea biografiilor inventate poate fi o primă şansă de a-şi „regla“ conturile cu lumea, fără teama unor consecinţe nefaste: personajele dau seamă în faţa lui de faptele lor, îşi pun la dispoziţie propriile destine pentru ca lui să-i fie mai uşor să şi-l înţeleagă pe al lui.
Tocmai de aceea mi se pare că acest moment n-ar trebui pierdut din viaţa noastră de părinţi sau educatori: şi anume, încercarea de a comenta un text, suspendînd sau amînînd judecăţile în alb-negru, pentru a inventaria doar fapte şi consecinţe, alegeri şi efecte ale lor asupra celor din jur, şanse şi obstacole. Ca părinte, educator, poţi afla, camuflate în poveşti trăite de personaje născocite, lucruri esenţiale despre adolescentul din faţa ta: ce-şi doreşte, de ce se teme, pe ce mizează în faţa unei provocări, cine-i stă aproape şi de cine se fereşe etc. Pentru adolescent, biografiile inventate pot fi primul pas spre despărţirea de judecăţile în alb-negru. Spre întîlnirea cu ceilalţi. Şi cu el însuşi.
Maria Iordănescu este psiholog.
