Societatea civilă de mîine
Zile tumultuoase pentru români: proteste, discursuri, demisii, viscol, autostrăzi blocate, ambulanţe neputincioase, şcoli închise şi televiziuni încinse. Doar dezbaterile lîncezesc în acelaşi sos rînced al acuzaţiilor fără dovezi, al mitocăniei şi al imposturii, al soluţiilor impracticabile, născute din ura faţă de adversar, şi nu din niscaiva insomnii cu gîndul la problemele ţării.
Se aud tot mai des voci care susţin că e momentul ca societatea civilă să vină în faţă. Că acum, cînd nu ştim ce vrem (doar ce nu mai vrem), cînd protestele sînt tot mai ponosite şi mai fără efect, cînd nemulţumirile fireşti riscă să fie confiscate de adversităţile politice, acum, deci, e cazul ca societatea civilă să-şi facă auzit glasul neangajat politic, neutru, fără profit, dar eficient, prin urmare un glas cu iz de credibilitate care ar putea face legătura dintre societate şi cei care îi decid viitorul. Societatea civilă apare astfel într-un rol de salvator care se lasă greu aşteptat. O vedetă cu fiţe, care-şi întîrzie apariţia pe scenă, pentru un surplus de aplauze şi strigăte de admiraţie.
Mai întîi aş spune că societatea civilă, atîta cîtă e în România zilelor noastre, încearcă de douăzeci de ani să-şi joace rolul menit: organizaţii nonguvernamentale, asociaţii de profesionişti, fundaţii pentru apărarea drepturilor cetăţenilor de orice vîrstă, sex, religie sau etnie au iniţiat campanii cu mai mult sau mai puţin succes, toate prin eforturi proprii, multe dintre ele voluntare, fără altă (răs)plată decît aceea a salvării unei fiinţe aflate în dificultate. Apoi, reprezentanţi din diverse zone ale societăţii civile încearcă, acolo unde sînt lăsaţi, să vorbească despre dezordinile din societate, să propună modele sau soluţii prin care s-ar putea învinge inerţia sau corupţia. Artişti, scriitori, economişti, avocaţi, profesori sînt cei mai des văzuţi în compania tinerilor, încercînd să le aducă în faţă alternative onorabile la tipul de dezabetere derizoriu, agresiv, propus de politicieni.
E adevărat, însă, că vocea şi rezultatele muncii lor sînt cam palide: presa, angajată pe diverse fronturi politice, vrea scandal, nu eforturi cuminţi, oneste. Vrea anihilarea adversarului, nu soluţii care implică asumarea responsabilităţii individuale. Efectul imediat este acela că invitaţi la talk-show-uri sînt mai curînd falşi reprezentanţi ai societăţii civile: lideri de sindicat corupţi, dispuşi să intre în jocuri subterane, activişti ai drepturilor omului implicaţi în mişcări de culise ale politicienilor, oameni de afaceri răsplătiţi pentru diverse favoruri de prefecţi, parlamentari sau miniştri.
Mai apoi, o problemă reală a României aflate de doar douăzeci de ani în dialog liber, democratic, cu puterea este cum formezi o societate civilă. Ce are de făcut societatea civilă pentru a-şi asigura viitorul, pentru a transmite un mesaj de tipul: „lăsaţi copiii şi tinerii să vină la mine!“? În ce fel îl convingi pe tînărul de azi, aflat în faţa unui viitor precar, să se angajeze onest într-un efort care nu-i va aduce nici averi, nici carieră? Cu ce argumente îi vorbeşti despre o strădanie care se va întinde pe mulţi, mulţi ani, făcută nu în beneficiul lui, ci al urmaşilor urmaşilor lui? Poate că ar trebui să le vorbim mai mult copiilor, adolescenţilor, despre drepturile care devin legitime doar dacă sînt însoţite de responsabilităţi. Despre efortul solidar care este mai eficient decît cel solitar. Despre o miză mai mare decît cea a unui viitor propriu sigur. Dar cine se încumetă să o facă, în România de astăzi?
Maria Iordănescu este psiholog.
