Tineri între proteste şi resemnare
La ora la care scriu aceste rînduri, protestele au luat amploare: partidele de opoziţie şi-au adus propriii susţinători în stradă, iar rîndurile celor nealiniaţi politic au crescut. Primii, supuşi liderilor lor politici, cer demisia Guvernului şi, mai ales, a preşedintelui. Cererile ultimilor sînt ceva mai pestriţe: vor anularea taxei auto, mărirea pensiilor sau a salariilor, unii, puţini, îl vor pe Ceauşescu înapoi, iar cei mai mulţi somează puterea politică şi economică să cureţe societatea românească de corupţie şi corupţi. Şi mai cer, evident, demisia preşedintelui.
Pare o situaţie fără ieşire, fără soluţii: alegerile anticipate, oricît de repede şi de eficient s-ar organiza, n-ar face decît să aducă în faţă aceleaşi figuri obosite, cu imaginea făcută zdrenţe de acuzaţiile de corupţie şi afaceri ilegale pe banii statului şi ai contribuabililor. De ineficienţa guvernărilor anterioare. De actele îndoielnice de justiţie, de legile construite mai degrabă să le apere statutul, averea şi să le mascheze incompetenţa, decît să pună pe picioare România. Guvernanţii de acum stau şi ei sub semnul aceloraşi acţiuni şi conjuncturi dubioase: afaceri oneroase, efectele crizei mondiale gestionate prost, miniştri incompetenţi care nasc legi de pe o zi pe alta, fără perspective, fără gîndul la eficienţă pe termen lung. Cîrpesc, doar, pe ici, pe colo, viaţa zdrenţuită a românului de rînd cu promisiuni de mai bine şi dau vina pe lumea întreagă şi pe guvernele anterioare. Pe scurt, românii nu mai au încredere în conducătorii lor. Vor o minune. Un lider curat, neintrat în jocurile corupţiei.
În aceste zile am stat de vorbă cu un tînăr de 20 de ani, student, pregătit să se alăture protestatarilor. Eram pregătită să-i ţin un lung discurs despre pericolul gesturilor mari, necalculate, juvenil-revoluţionare. Despre faptul că acţiunile de stradă nu vor avea nici un efect şi că o societate nu se face curată de pe o zi pe alta. Mi-a răspuns simplu: el şi alţii ca el se duc în piaţă cu gînduri paşnice. Se vor ţine departe de huligani. Se duc fiindcă şi ei sînt îngrijoraţi de viitorul lor în ţara în care s-au născut. Vor să fie auzit şi glasul lor împotriva celor care-i obligă să aleagă ca soluţie onorabilă de supravieţuire emigrarea. Vor să protesteze pentru că sînt la vîrsta la care viitorul nu mai e aşa de îndepărtat, încep să-l construiască, iar materialele pe care le au la dispoziţie sînt de proastă calitate. Vor să protesteze pentru că refuză să creadă că primul pas spre viaţa de adult trebuie să-l facă cu resemnare. Cu lipsa oricăror iluzii. Viitorul pe care-l văd ei acum este cel al unor adulţi împovăraţi de lipsuri, obosiţi de iniţiative nerentabile, iritaţi de lupta cu statul şi corupţia, supăraţi de bătăliile private din Parlament, hărţuiţi de grijile pentru ziua de mîine. Un viitor paralizat de micimea celor care ne conduc de atîta timp.
Eram pregătită, deci, să-i spun că nu există soluţii. Că nu cred că se poate schimba ceva. M-am oprit însă: m-am gîndit dacă nu cumva resemnarea mea îi va face mult mai rău decît felul în care arată România astăzi. M-am gîndit că un tînăr care munceşte ca să se întreţină în facultate, care îşi dă examenele conştiincios, căruia i s-a cerut deja votul, un tînăr care îşi îndeplineşte datoriile pe care le are la vîrsta lui către societate, şi care, mai ales, nu-şi doreşte să emigreze, ci să muncească în ţara lui, are dreptul să fie îngrijorat de viitorul lui.
Maria Iordănescu este psiholog.
