De ce vrem religie în școli
Cred că e benefică, pentru elevi, predarea religiei în şcoli. Mi se pare că e singura „materie“, sau printre singurele, care îl poate ajuta pe copil să-şi pună întrebări fundamentale, profunde, despre sine şi existenţa lui pe acest pămînt, întrebări care nu-şi găsesc răspunsul în experimente chimice, legi fizice, măsurători geografice, documente istorice sau legislaţie europeană.
De cîte ori, însă, mi-am imaginat că poziţia mea mă va face să mă întîlnesc pe acelaşi drum cu slujitorii Bisericii, cu alte cuvinte, că argumentele mele sînt şi ale lor, am fost dezamăgită. Ideea de a preda religia în şcoli a devenit pentru preoţi şi conducătorii lor un strigăt de luptă. Instituţiile de educaţie au devenit redute care trebuie să fie cucerite de Biserica Ortodoxă Română. Patriarhia română a iniţiat o campanie – împotriva articolului din Legea Educaţiei care stipulează că religia este facultativă în licee –, campanie al cărei slogan este „Nu vrem liceu fără Dumnezeu!“. (Deşi, dacă eşti credincios, dacă slujeşti cuvîntul Domnului şi crezi în puterea lui, atunci eşti convins şi că un liceu în care religia este materie facultativă „beneficiază“ de prezenţa lui Dumnezeu.) „Predarea religiei în şcoli este un act de dreptate“, spune Patriarhul Daniel. Un act de dreptate făcut cui? În ce fel justiţia divină a fost încălcată prin nepredarea religiei în şcoli?
Pe site-ul Patriarhiei sînt postate cîteva articole ale unor profesori care doresc să sprijine campania mai sus menţionată. Citez: „Preotul, ca actant liturgic, e delegatul comunităţii pentru a o reprezenta din punct de vedere spiritual. Că e posibil ca unii elevi să nu se regăsească spiritual în identitatea prelatului e foarte posibil. (sic!) Dar nici în identitatea politică a unui primar, ce ia cuvîntul la deschiderea unui an şcolar, nu se regăsesc toţi părinţii sau profesorii unei şcoli. Nu mai vorbesc de director, inspector etc. ce nu «pică» exact pe expectanţele publicului aflat într-o atare situaţie.“ Comparaţia dintre misiunea şi tipul de autoritate pe care le are, sau ar trebui să le aibă, un preot în faţa copiilor şi cele avute de un primar în faţa alegătorilor mi se pare neliniştitoare. În acelaşi articol se mai spune că o eventuală opoziţie din partea celor de alte confesiuni ar trebui subminată de legea „unui soi de democraţie evidentă, ce reclamă ca minoritatea (de altă confesiune decît populaţia de bază sau cea atee) să se supună majorităţii confesionale“. În ce fel vede Biserica română supunerea „democratică“ a unui fiu de catolic sau de musulman în orele de predare a religiei ortodoxe? Prin absenţe motivate sau prin convertire? (Mi se pare firesc ca orele de religie dintr-o comunitate să conţină punctele de vedere ale Bisericii majoritare. Ce mă stupefiază este, însă, soluţia mai puţin creştinească pe care o oferă autorul articolului în privinţa celor care nu aderă la valorile ortodoxiei.)
O cauză bună are nevoie, pentru a se susţine, de argumente rezonabile şi convingătoare. Argumentele arbitrare compromit legitimitatea cauzei. Pe de altă parte, calitatea orelor de religie depinde enorm de calitatea profesorilor care le predau. Deocamdată, despre asta nu se prea discută, iar pledoaria în favoarea învăţămîntului religios nu sună prea creştineşte.
Dacă acestea sînt premisele de la care va porni învăţătura creştină în şcoli, atunci nu mai sînt sigură de justeţea poziţiei mele iniţiale. La urma urmei, ceea ce mi-aş fi dorit ca fiul meu să „cîştige“ din orele de religie este un pic de îndoială cu privire la desăvîrşirea proprie, şi nu certitudinea că „ceilalţi“ sînt răi.
Maria Iordănescu este psiholog.
