Telenovele cu sfinţi
Eforturile Patriarhiei Române de a diversifica mijloacele de comunicare cu credincioşii săi sînt lăudabile. Organizează întîlniri cu diverse grupuri sociale, conferinţe, concursuri. A înfiinţat o editură, un radio, un ziar propriu şi o televiziune. Din păcate, eforturile Bisericii Ortodoxe nu se manifestă din plin şi în diversificarea, în dezvoltarea creativă a discursului său către enoriaşi. Un exemplu: emisiunile difuzate pe postul Trinitas TV. Programul cuprinde talk-show-uri pe diverse teme – de la Crăciunul comercial, la cum să avem un păr sănătos, de la parabole biblice, la cum ne afectează alcoolul viaţa de familie –, transmisii de la liturghii sau de la diferite festivităţi aniversare, reportaje despre viaţa credinciosului de rînd etc. În principiu, strădania de a acoperi, cu informaţii venite din partea specialiştilor invitaţi, cît mai multe şi mai diverse aspecte ale vieţii zilnice este meritorie. În fapt, însă, ceea ce se vede şi se aude este, de cele mai multe ori, sub aşteptările oricărui privitor cît de cît interesat de problematica creştină: majoritatea protagoniştilor găsesc de cuviinţă să adopte un ton grav, patetic, uşor bolînd, o mimică tristă, pe alocuri îngrijorată de nevrednicia celor care n-au aflat care este calea dreaptă. Dialogul se înjgheabă cu greu, dat fiind că există un consens total între cei care, se presupune, interpretează pentru telespectatori textele biblice: concluziile au mai totdeauna învăţături plat-moralizatoare, previzibile, şcolăreşti, livrate ca într-o oră de dirigenţie.
Şi, pentru că veni vorba de şcoală, Trinitas are şi o emisiune dedicată celor mici: Mugur de lumină. O profesoară ţine lecţii de religie în faţa unui grup de elevi. Atmosfera se schimbă brusc: doamna profesoară adoptă un ton cald, matern, zglobiu, iar poveştile despre Isus se transformă cînd într-o telenovelă, cînd într-un film de aventuri. Discursul este cînd înlăcrimat de sacrificiile sfinţilor, cînd vesel cu prilejul Învierii sau al Naşterii Domnului. Sub povara diminutivelor abundente şi a metaforelor lipicioase folosite în exces de doamna profesoară, personajele biblice capătă culori stridente de bibelouri. Sfîntul Vasile are „chipul luminos“, „fruntea luminoasă“ şi este înconjurat de îngeri cu „haine luminoase“. „Sfîntul Vasile, cînd era elev, învăţa cel mai bine din toată şcoala.“ – spune cu convingere doamna de religie. Cum îi ajută acelaşi sfînt pe copii? Simplu – vine răspunsul din partea dascălului: „Dacă nu reuşiţi să faceţi o temă, rugaţi-l pe Sfîntul Vasile: ajută-mă, Sfinte Vasile, să fac şi eu tema asta, că tu ai fost mereu bun!“. Evaluarea de sfîrşit de lecţie scoate în evidenţă cele mai importante informaţii pe care elevii le-au aflat la cursul de religie: „Deci, cum a învăţat Sfîntul Vasile?“ „A învăţat foarte bine!“, răspund elevii în cor. „Ce a devenit Sfîntul Vasile?“ „Preot şi chiar episcop!“ „Bravo, copii! Îl vom cinsti pe Sfîntul Vasile, făcînd şi aceste lucruşoare, aceste sorcove. Haideţi să-i cîntăm sorcovei!“ Sărbătoarea Crăciunului este şi ea consemnată, într-un discurs mobilizator: „Astăzi ne bucurăm de Naşterea Mîntuitorului nostru, încercăm să facem ceva, încercăm să ne bucurăm şi să iubim mai mult! A iubi este cel mai frumos lucru!“.
Am mai scris despre orele de religie din şcoală: nu ştiu cum ar trebui să fie, astfel încît să stimuleze cu adevărat interesul copiilor. Dar modelul prezentat de Patriarhia Română la Televiziunea Trinitas nu e prea încurajator. Firescul, vorbirea normală, umorul, ingeniozitatea nu-şi fac simţită prezenţa. Păcat!
Maria Iordănescu este psiholog.
