Literatura română. Şi cea universală

Spuneam în articolul precedent că scopul unei ore de literatură ar trebui să fie şi acela ca elevul să prindă un pic drag de ceea ce citeşte, nu numai să capete deprinderi de analiză sintactico-morfologică. Selecţia textelor, felul în care este gîndită analiza unei opere literare sau obiectivele didactice, aşa cum sînt ele prezentate în programa şcolară, constituie, însă, tot atîtea reţete simple, dar eficiente, de a înăbuşi în faşă dorinţa de a citi.

Am să dau cîteva exemple:

1) Textele selectate se învîrt, cu rare excepţii, în jurul a trei-patru scriitori români, în toate cele patru clase gimnaziale: Caragiale, Creangă, Eminescu, Alecsandri, Ionel Teodoreanu. (De fapt, chiar din clasa a II-a tot încep să-i studieze şi nu mă mir că, după doisprezece ani de studiu, la bacalaureat îşi aduc aminte cu greu cine a scris „Luceafărul“ şi de ce era trist el...) Nu e rău că sînt studiaţi marii autori români, dar nu-i cam mult să studiezi Amintirile... lui Creangă, şi în clasa a IV-a, şi în a V-a, şi într-a VII-a? (Lista de lecturi suplimentare – listă care are rolul de a-l face pe elev să exploreze pe cont propriu alte surse literare, să nu se limiteze la ceea ce îi oferă manualul – devine inutilizabilă, din moment ce multe dintre titlurile de acolo revin sub formă de lectură obligatorie în manual. De pildă, în ce scop i se dă unui elev de clasa a V-a să citească, acasă, „Dl Goe“, dacă în clasa a VI-a oricum va studia această schiţă la clasă?)

2) Într-un an şcolar sînt studiate maximum 8-9 opere literare. De ce? Fiecărui text îi sînt alocate 19-20 de ore, timp în care analiza lui porneşte de la identificarea personajelor, a momentelor epice şi a mijloacelor stilistice, pînă la detectarea formelor accentuate şi neaccentuate ale pronumelui personal sau a predicatelor nominale. Olguţa se transformă în duşman de moarte, după ce ai fost obligat să subliniezi fiecare circumstanţială de mod din replicile ei.

3) Literatura română pare a fi una autistă. Cu mici excepţii, dar foarte mici, literatura străină este inexistentă în manuale. În timp ce Creangă îşi scria Amintirile..., iar Caragiale, „Bubico“, s-ar zice că Franţa, Anglia sau Germania aşteptau cuminţi să li se nască scriitori. Premisa de la care au pornit autorii de manuale, dar şi Ministerul Educaţiei, este aceea că elevul român nu trebuie bulversat în amorul lui pentru literatura română cu texte din literatura universală. Ca şi cum la ora de geografie a României, dacă vorbeşti de sîrbi sau bulgari, începi să ai neclarităţi cu privire la graniţele patriei tale. Sau la istoria României, dacă vorbeşti despre Imperiul Austro-Ungar, începi să ai dubii cu privire la identitatea ta de român. Mai mult decît atît: la gimnaziu, copiii învaţă istorie şi geografie universală. De ce e în regulă să le prezentăm capitala Franţei, detalii sîngeroase despre Bastilia, dar nu şi cîteva texte ale lui Dumas sau Jules Verne? De ce ar învăţa cîte în lună şi-n stele despre relieful Marii Britanii sau despre primul parlament englez, dar nu şi despre Charles Dickens sau Jerome K. Jerome? În plus, de ce şcoala şi-ar refuza bucuria de a comenta, împreună cu elevii săi, Muschetarii, Insula misterioasă, Povestea de Crăciun sau povestirile după Shakespeare? De ce întîlnirea copiilor cu Tom Sawyer sau cu Gavroche ar trebui să fie una strict particulară, în sufrageria de acasă, şi nu un prilej de discuţii ample cu şcoala? De ce, în sfîrşit, din clasa a VII-a sau a VIII-a, ora de literatură română n-ar deveni una de literatură română şi universală? 

Maria Iordănescu este psiholog.