Incompetenţa, competenţă naţională
Un actor care apare foarte des – prea des – în ultima vreme la televizor, navetist pe la mai toate posturile TV aflate în criză de invitaţi competenţi, a participat recent la o emisiune care dezbătea un subiect grav: un minor a abuzat sexual un alt minor. Replicile şi gesturile lui au fost stupefiante: scoţînd din buzunar o bancnotă de 50 de lei, a spus că plăteşte el glonţul cu care să fie împuşcat agresorul. „Nu mai iese om normal din el!“, a continuat sigur pe competenţa lui. „Face ce a văzut în familie!“, a adăugat, stimulat de zîmbetul vag stînjenit al moderatoarei şi de mimica încurcată a psihologului, coleg cu el de platou.
Un politehnist se ocupă, seară de seară, tot la televiziune, de violenţa de pe şosele, de corupţia poliţiştilor, de cîinii vagabonzi, propunînd aceleaşi soluţii: un cap în gură, un pumn în nas, un genunchi în plex, o roată trecută peste laba piciorului.
Un jurnalist venit din lumea sportului îneacă de-a valma, tot seară de seară, într-un sos plin de abjecţii şi înjurături, personaje onorabile din cultură, sport sau divertisment, alături de personaje soioase din lumea mondenă.
De foarte mult timp asistăm, în mass-media românească, la agresiunea produsă de impostură şi incompetenţă. Alături de exemplele date mai sus, presa de toate felurile oferă multe altele pe bandă rulantă: un profesor de matematică a devenit comentator de politică externă, agronomie locală şi relaţii sexuale, un director de teatru care îşi promovează nevasta pe căi nelegale dă lecţii de incoruptibilitate pe micul ecran, un jurnalist prins cu afaceri necurate vociferează la toate talk-show-urile disponibile despre afacerile necurate ale statului, o învăţătoare, ajunsă în atenţia presei printr-o formă de protest extrem împotriva nerespectării drepturilor salariale, e prezentă foarte des la emisiunile de analiză politică. Felul în care presa înţelege să se ocupe de problemele grave ale societăţii este cu totul iresponsabil: promovează personaje mediocre, care n-au stofă decît pentru cel mult lideri de opinie pe băncile din Cişmigiu, la rang de guru naţional. Personaje care îndeamnă la violenţă, care oferă soluţii catastrofale cu aerul că experienţa lor este universală, care aruncă idei pe piaţă – în cel mai bun caz ineficiente –, cu aceeaşi naturaleţe cu care acceptă invitaţiile la TV sau presă, indiferent de subiect.
Efectele, în rîndul tinerilor, ale acestui tip de show practicat cu rîvnă şi inconştienţă de presă, sînt, cred, devastatoare: învaţă repede, de mici, că cel care nu este de acord cu ei este, fără rezerve, un duşman care trebuie eliminat. Că dacă ai făcut o dată o faptă reprobabilă, eşti pierdut pentru totdeauna, fără şanse de recuperare. Că respectarea legii este aleatorie. Că sexul te poate salva de la o viaţă mediocră, dacă devine o ispravă intens mediatizată. Că statutul de profesor sau de actor conştiincios este nerentabil, dacă nu este asezonat cu apariţii în direct la ore de maximă audienţă. Că, în sfîrşit, competenţa nu e necesară: comentariile de astăzi, bălmăjite în bar la o bere cu prietenii, pot deveni mîine program naţional de salvare a României din criză, dacă ştii să-ţi faci relaţii, dacă ai norocul să devii personaj al unei poveşti sordide, dacă ai bani şi te faci politician, dacă ştii cum merg afacerile în ţara asta.
Ar fi, cred, cîţiva mici paşi de făcut: poate că regizorii ar trebui să-i cheme mai des pe actorii-comentatori pe scenă, directorii de licee să-i învoiască mai rar pe profesorii-analişti, iar patronii de ziare şi televiziune să investească mai mult în şcolile de jurnalistică.
Maria Iordănescu este psiholog.
