Rețele de civilitate
Îmi plac cîinii, am crescut doi pînă acum, încerc un dialog civilizat cu cei care-mi ies în cale, pregătiţi cu un rînjet neprietenos să-şi apere aşa-zisul teritoriu, care e şi al meu, şi sînt îngrozită, la fel ca orice om normal, să văd cum sînt supuşi unor tratamente iraţionale, inumane. Pe de altă parte, traiul în Bucureşti a devenit un slalom printre haitele de maidanezi, slalom care-mi consumă zi de zi resurse de energie, demnitate, curaj.
Am făcut parte, recunosc, din corul bombănitorilor împotriva celor care apără drepturile animalelor cu orice chip: din cauza haitelor de cîini care mă înconjurau seară de seară în curtea de la Romexpo, am renunţat la un serviciu, tot din cauza lor refuz cu îndîrjire să vizitez prieteni, rude sau colegi care locuiesc în cartiere suspecte şi tot teama de patrupedele care se comportă haotic mă face să caut, pe net, nevrotic, obsesiv, înverşunat, un obiect, un sistem, un mecanism care să mă apere de ei. (Ştiu toată gama de răspunsuri şi comentarii pe care le-ar putea stîrni mărturisirea mea şi ţin să le contrazic pe toate: nu, nu m-a muşcat nici un cîine în copilărie şi nu frica mea îi aţîţă, fiindcă de cele mai multe ori mă atacă din locuri ascunse, fără ca eu să-i văd.) Am rostit şi eu, furioasă, vorbe meschine, acrite, indiferente, ieftine: „nu ştiu, nu mă interesează cum, dar să dispară din drumurile noastre“, „n-avem bani pentru copiii orfani, şi dăm bani pentru cîini“.
Dar succesul campaniei pentru salvarea cailor de la Letea m-a pus pe gînduri. Şi nu numai: de ceva timp încoace am fost atentă la discursul tuturor celor implicaţi în protecţia animalelor. I-am auzit, citit, văzut în talk-show-uri, pe stradă, în demonstraţii, pe Facebook, şi, în afara unor stridenţe emoţionale, vorbele, dar mai ales faptele lor mi s-au părut cu totul şi cu totul neobişnuite aici, în România discursurilor goale, a luptelor de partid şi de profit, a confruntărilor politice cu muşchi şi zîmbete şmechere.
Îşi apără principiile, proiectele, cauzele, nu cu argumente patetice, ci cu soluţii concrete, invitaţii la civilitate şi la umanitate şi, nu în ultimul rînd, cu propriile resurse financiare şi fizice. În confruntarea cu autorităţile care se grăbesc să tranşeze măcelăreşte problema animalelor fără stăpîn, apărătorii drepturilor animalelor lasă deoparte glumiţele ieftine, ironiile de bere şi acuzele sterile şi explică, propun rezolvări, descriu programe, pun la bătaie tot arsenalul prin care (ne)-ar putea convinge că nu trebuie să iubeşti animalele cu pasiune fatală ca să-ţi doreşti o soluţie civilizată pentru a le aduna din bătaia vîntului.
Am urmărit cîteva campanii de salvare a cîinilor vagabonzi, pe reţelele de socializare: m-au impresionat eficienţa gesturilor, precizia scopurilor, claritatea mesajelor. Punct ochit, punct lovit: un cîine pierdut şi bolnav a fost găsit şi adoptat, nişte cai sălbatici pregătiţi pentru abatoarele din Italia – salvaţi printr-un protocol încheiat între stat şi organizaţie nonguvernamentală, sute de cîini salvaţi de la euthanasiere şi mutaţi în adăposturi construite de voluntari. Au evitat să-şi risipească energia în declaraţii antiguvernamentale sau strigăte emfatice la luptă. Au cerut, atunci cînd a fost cazul, anchetarea celor care au ucis cîini, au adus de acasă hrană şi materiale de construcţii, au sterilizat şi vaccinat gratis cîinii. Şi, nu în ultimul rînd, pe mulţi dintre ei i-am văzut implicaţi şi în nenumărate campanii de salvare a copiilor aflaţi în dificultate.
Maria Iordănescu este psiholog.
