O experienta „dramatica”

Mersul la teatrul de păpuşi cu un grup de 13-14 copii de 3-4 ani este o acţiune riscantă, plină de neprevăzut, care-ţi cere abilităţi supraomeneşti, resurse inepuizabile de răbdare îngerească, calm divin, atenţie şi reflexe de general pe front. Şi, nu în ultimul rînd, oleacă de umor. 

O sală mare, de cîteva sute de locuri, plină de copii care nu stau locului (desemnat de educatoare). Te strecori cu grupa ta, încercînd, cu o privire de vultur şi cu speranţe firave, să găseşti un grup compact de scaune goale. Le găseşti, cu puţin noroc, sub mormane de ghiozdane, sticle de apă, hăinuţe, după ce ai depăşit zeci de obstacole umane de doar cîţiva anişori, obstacole în continuă mişcare, indiferente la chemările neliniştite, deznădăjduite, ale celorlalte educatoare. 

În sfîrşit, îi aşezi pe scaune. Te fîţîi printre rînduri, deschei nasturi, legi şireturi, dezlegi şireturile nepereche înnodate, aşezi paltoane, desfaci căciuli, întrebi (din nou) de pipi sau de apă, aşezi (din nou) aceleaşi paltoane dărîmate de excesul de bucurie al posesorilor lor, îi asiguri că imediat începe spectacolul, le spui a zecea oară ce poveste vor vedea, te străduieşti să-i convingi (din nou) că nu-i va uita nimeni în sală şi că mămicile lor se bucură că ei sînt acolo. Şi că toate, desigur, aşteaptă cu nerăbdare să le audă poveştile despre ce au văzut la teatrul de păpuşi. 

Se stinge lumina. Moment-cheie, stai cu inima cît un purice, cîţiva dintre copii sînt la prima lor experienţă de acest gen, iar întunericul poate declanşa – şi chiar declanşează – reacţii de nestăvilit: chiote, muţenii prelungi, lacrimi, fuga din scaun, strigăte de ajutor, „fac pipi“, „dar mama cînd vine?“, şi, fără alte soluţii la îndemînă, prinzi începutul spectacolului cu doi-trei copii pe genunchi, şi mîinile întinse protector peste ceilalţi doi de lîngă tine. 

Începe. Teama nu te-a părăsit: astfel imobilizată, reacţiile tale nu mai pot fi prompte şi în scurt timp îţi dai seama că cele mai adînci şi negre premoniţii ale tale se adeveresc: un băieţel, aflat în grija ta, încearcă să urce pe scenă să-i arate lui Făt-Frumos unde s-a ascuns balaurul. O fetiţă vrea să vadă de aproape rochia prinţesei. Rînd pe rînd, de-a lungul vizitelor la teatrul pentru copii, piticii au fost avertizaţi din sală că Albă ca Zăpada este otrăvită de maşteră, Scufiţei Roşii i s-a spus ce rută ocolitoare poate alege pentru a ajunge la bunica ei, teafără şi nevătămată, fata babei a fost certată pentru că a lăsat căţeluşa neîngrijită, casa de turtă dulce a fost verificată şi declarată necomestibilă, motanul încălţat a fost certat pentru că nu are mustăţile foarte lungi, prinţului i s-a spus, de la jumătatea poveştii, că Cenuşăreasa e aleasa lui şi că n-are rost să le mai vadă pe cele două surori mai mari şi mai vitrege, răţuşca cea urîtă a fost consolată că va ajunge lebădă etc. Poveştile sînt urmărite cu sufletul la gură, gurile căscate, ochii larg deschişi, mîinile frămîntate pe genunchi, sprîncenele încruntate, buzele murmurînd replici celebre odată cu actorii, mici dansuri în jurul scaunelor, rîsete nestăvilite, bucurie nedisimulată cînd binele învinge răul. Adică întotdeauna. 

Pe drumul de întoarcere, comentariile copiilor se transformă în cele mai necruţătoare cronici de teatru: unde scenariul n-a respectat punct cu punct povestea spusă de mamă sau de educatoare, ce costume (n)-au fost întocmai cu visurile lor, ce bucuroasă va fi mama cînd va afla că Hansel şi Gretel au găsit drumul către casă.

Maria Iordănescu este psiholog.