Serbările Moșului
Crăciun, sală plină de beculeţe, brad încovoiat de globuri şi instalaţii, părinţi neliniştiţi şi bunici vigilenţi, educatoare agitate şi copii nerăbdători.
De fiecare dată îţi juri că la anul va fi altfel, mult mai simplu, cîteva cîntecele, o poezie, două, haine obişnuite şi instalaţii mai puţine. La urma urmei, Moşul e bun, generos, nepretenţios şi, cu siguranţă, şi-ar răsturna sacii cu daruri şi fără atîtea favoruri. Dar de fiecare dată, atmosfera din preajma Crăciunului – cu dorinţe, tradiţii, culori, costume, cîntece – îţi înfrînge orice urmă de rezistenţă, iar inima ta de educatoare se înmoaie în faţa visărilor cu ochii larg deschişi: va fi un spectacol extraordinar!
Cu o oră înainte de spectacol, sala de clasă se transformă într-o cabină de machiaj şi costumat pentru treisprezece-paisprezece actori de 4-5 ani, care mai somnoroşi, care mai agitaţi sau mai speriaţi, care mai nedumeriţi. Aripile de înger s-au amestecat cu pelerinele de magi; paie din ieslea pruncului sînt împrăştiate peste rochiţe de zînă şi căciulile miţoase; micul Iosif o caută de zor pe Maria cu care trebuie să intre de mînă pe scenă; magii sînt supăraţi pe hangiu că a călcat pe darurile sfinte; Anul Nou e trist că n-a ajuns şi mami la serbare; păstorii strîng rîndurile şi încearcă să facă ordine printre mioarele rătăcite pe holurile grădiniţei, în căutarea lui Moş Crăciun; trupa de la „Pluguşor“ vrea biciuri şi buhaiuri adevărate.
Cu instructajul gata făcut – reguli de bună purtare pe scenă, dar şi pentru situaţii de „urgenţă“ –, artiştii încep spectacolul. Începutul e perfect: toţi stau la locul stabilit, costumele sînt întregi, decorul este nevătămat. Cu inima strînsă, dar cu zîmbetul pe buze, observi cum trecerea timpului lasă urme adînci peste întreaga scenografie, indicaţiile regizorale sînt uitate, textul capătă modificări substanţiale: cei care au terminat de spus rolul se aşază pe covor şi încep să caute bomboane printre ramurile de brad; o fetiţă face semn că o strînge brîul; îngerii din decor îşi pierd aripile sub degetele nervoase ale unui băieţel timid; pruncul sfînt – o păpuşă – cade din braţele Fecioarei şi se rostogoleşte printre picioarele spectatorilor; unul dintre magi dă semne că a uitat ce are de spus, iar un păstor mai îndrăzneţ îi spune tare şi răspicat rolul; colindătorii sînt nerăbdători să strige primele urări. În sfîrşit, vine momentul de graţie: luminile se sting, rămîn doar cele din brad, iar Moş Crăciun intră încărcat de daruri. Linişte totală, se aud doar respiraţiile precipitate ale copiilor. Ochii măriţi de spaimă sau uimire urmăresc atent fiecare mişcare a bătrînului, degetele mici frămîntă neliniştite ce găsesc la îndemînă, buzele amuţesc întredeschise. După primul moment de surpriză, liniştea e întreruptă de şoapte: „dar ce are în saci?“, „o să-mi dea şi mie cadou?“, „unde e sania?“, „reni nu are?“, „n-a venit pe horn, a venit pe uşă, l-am văzut eu!“.
Cine îşi imaginează că meseria de Moş Crăciun e uşoară se înşală. Proba de foc este în momentul dialogului om la om: întrebările copiilor curg într-un ritm ameţitor, tirul e necruţător, nu-i loc pentru greşeli, lipsă de inspiraţie, inimă slabă sau tăceri melancolice: „tu de unde vii?“, „barba ta e adevărată?“, „de ce nu-ţi dai ochelarii jos?“, „cine te-a adus?“, „de ce ai costum pe sub haină?“, „mi-a spus fratele meu că Moş Crăciun nu există“, „dacă ai venit la noi înseamnă că la alţi copii nu te mai duci?“, „unde este mama ta?“, „tu ai fost cuminte?“, „dacă n-am fost cuminte, îmi mai dai cadou?“.
Maria Iordănescu este psiholog.
