Istoria României în manuale

Stăteam de vorbă, deunăzi, cu un părinte care-şi punea problema felului în care se predă istoria României în şcoli. Întrebarea de bază a discuţiei era: lăsăm paginile de istorie acoperite de mituri şi legende, şi, la urma urmei, de neadevăruri, de dragul patriotismului, sau dimpotrivă, de dragul adevărului, dăm la o parte rozurile din prezentările domnitorilor şi scoatem la iveală imaginile gri, oleacă scorojite şi mai puţin nobile ale marilor personalităţi istorice?

Generaţia mea şi, probabil, şi alte cîteva dinaintea ei au intrat în anii postrevoluţionari cu ideea că istoria României are cîteva zeci de domnitori neînfricaţi, gata să-şi dea viaţa pentru patrie şi întregirea ei, nemaivorbind de sutele de mii de eroi anonimi, gata să-i urmeze pe conducători în lupta împotriva duşmanilor care voiau să ne cotropească ţara. Ştiam, cu detalii nemiloase, felul în care s-au smuls bucăţi din pieptul lui Gheorghe Doja, cum Mihai Viteazul n-a apucat să se bucure prea mult de unirea celor trei ţări române, cum Horea a fost tras pe roată şi cum Brâncovenii au preferat moartea în locul trădării credinţei.

Cărţile de istorie – nu manualele – apărute după Revoluţie n-au mai fost aşa de blînde cu biografiile foştilor lideri din istoria noastră. Am aflat cu toţii din ele, vorba poetului, nişte fapte care ne-au scandalizat: motivaţii mai puţin oneste, comploturi neortodoxe şi răzbunări însîngerate ale celor pe care obişnuiam să-i numim martiri şi sfinţi. Cum să păstrezi calea de mijloc între un Ştefan cel Mare şi Sfînt şi cel „mînios, degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat“? Între Mihai Viteazul cel căruia îi datorăm prima unire a tuturor românilor şi cel pentru care acest ţel nu era decît primul pas spre împlinirea visului lui de a fi împărat al unui nou imperiu ce depăşea graniţele României? Între Constantin Brâncoveanu cel care a preferat să-şi vadă copiii ucişi, decît trecuţi la altă credinţă, şi cel care şi-a vîndut onoarea pentru bani?

Mai întîi, cred că cei enumeraţi mai sus şi multe alte figuri istorice au lăsat în urma lor suficiente fapte excepţionale în contextele de atunci, grăitoare prin înseşi efectele lor, fapte care n-au nevoie de o prezentare paroxistică. Unirea tuturor românilor la 1600 rămîne un fapt istoric important şi fără să fie prezentat cu inflamaţii romantice şi tuşe incandescente. Cu alte cuvinte, cred că istoria prezentată elevilor poate fi falsificată mai curînd prin exces de emotivitate, prin prezentări lacrimogene făcute cu pieptul bombat de mîndrie patriotică, decît prin omiterea unor detalii din subteranele biografiilor istorice.

Apoi, o inflaţie de eroi, de fapte sfinte nu foloseşte nimănui, cu atît mai puţin formării unui patriotism lucid. Iubirea de ţară nu înseamnă să-l crezi pe domnitorul moldovean capabil de fapte miraculoase, ci să-i cunoşti cîteva dintre eforturile autentice pe care le-a făcut pentru pămînturile peste care domnea. Să-l faci pe elev să creadă cu adevărat în virtuţile poporului său nu înseamnă să-l încurajezi în iluzia că cei care au făcut fapte mari au avut virtuţi supranaturale şi că, deci, în împrejurări grele, avem de aşteptat personaje miraculoase, providenţiale, care rezolvă cu un gest martiric sau sfînt toate problemele ţării.

Pentru cei care vor vrea să ştie mai mult, să intre în detalii şi dedesubturi, vor exista cu siguranţă o vîrstă, un timp şi documente pe măsura curiozităţii şi rîvnei lor. 

Maria Iordănescu este psiholog.