Infernul lor, infernul nostru

De mai bine de două săptămîni, imagini zdrobitoare cu zeci de mii de nord-coreeni plîngîndu-şi conducătorul curg pe ecranele televizoarelor din lumea întreagă. O lume care priveşte stupefiată, dar pasivă, urmele grele pe care o dictatură le poate lăsa în minţile, trupurile şi sufletele unui popor întreg.

Subiectul n-a rămas neanalizat nici în România. S-a scris abundent despre „creiere spălate“, despre „poporul fără nici o şansă de normalizare“, despre minunile care s-au întîmplat la moartea dictatorului şi la naşterea urmaşului lui. S-au făcut ample dezbateri despre cît de adevărate sau false sînt lacrimile şi disperarea nord-coreenilor, despre izolarea lor, despre măsurile represive ale statului împotriva propriilor cetăţeni, dar şi despre omagiile exaltate ale acestora pentru dictatorul iubit. Nu de puţine ori, tonul folosit în discuţii era unul rece, analitic, uşor superior (noi am învins dictatura, nu mai sîntem ca ei), ca şi cum ceea ce se analiza era o epocă de mult trecută, aflată la sute de ani şi sute de mii de kilometri distanţă de noi.

E irelevant, însă, dacă lacrimile nord-coreenilor sînt adevărate sau nu. Sînt lacrimi prezentate de televiziunile oficiale. Adevărul se află în (extrem de puţinele) documentare neoficiale, necenzurate de guvern, ai căror realizatori s-au temut pentru viaţa lor. Acolo vezi copii murind de foame, părinţi scormonind în pămînt după rădăcini pentru hrana de zi cu zi, elevi obligaţi să-şi exerseze talentul în lungi, chinuitoare spectacole de poezie şi dans închinate dictatorului, studenţi care ascultă traduceri false, manipulatoare ale celor cîteva cărţi ajunse cu greu din afara ţării, străzi pustii, oameni care păşesc cu teamă pe marile bulevarde, spitale care abia se deosebesc de grajduri. Adevărul îl afli ascultîndu-i pe cei foarte puţini care au reuşit să iasă din infernul comunist, ştiind că lasă în urmă o familie distrusă, la propriu.

Dar n-am avut şi noi creierele spălate? N-am fost şi noi, ani de-a rîndul, priviţi, de cei care n-au experimentat comunismul, ca fiind un popor fără şanse de redresare? Mai mult decît atît, n-am fost şi noi indignaţi să aflăm că Occidentul a crezut cu naivitate, în cel mai bun caz, în dragostea poporului român pentru dictatorii săi, dragoste exprimată în spectacole omagiale supradimensionate, neverosimile pentru orice om de bun-simţ? Şi n-am sperat ca lumea liberă să creadă adevărul celor cîţiva disidenţi care au avut curajul să-l spună, cu preţul libertăţii şi, uneori, al vieţii?

Felul în care discutăm azi despre Coreea de Nord ar trebui să fie o lecţie importantă pentru copiii noştri. O lecţie din care să lipsească condescendenţa, etichetele puse cu uşurinţă, indiferenţa calculelor militare şi economice, analiza rece. (La urma urmei, n-a trecut aşa de mult timp de cînd propria noastră viaţă, trăită sub dictatură, a fost subiect de şuşoteală şi stupefacţie occidentală. Cred, deci, că am căpătat mult prea devreme o „detaşare obiectivă“ în privinţa comunismului.) De aceea mă gîndesc că analizele noastre ar trebui să fie mai încercănate. Să fie mai vocale în a atrage atenţia lumii întregi asupra atrocităţilor care se comit în Coreea de Nord. Mai solidare cu poporul care îl plînge, nevolnic, pe cel care l-a condamnat la izolare. E important să le spunem, astfel, copiilor noştri că n-am uitat, aşa curînd, din ce vremuri am plecat. Dar, mai ales, să le spunem că infernul născut de ideologia comunistă nu e o rubrică exotică a emisiunilor de ştiri. E realitatea în care trăiesc încă, undeva pe glob, destul de aproape, sute de mii de oameni.

Maria Iordănescu este psiholog.