Cu imnul înainte
Începînd cu acest an şcolar, imnul României va fi intonat în clasele primare şi gimnaziale, la fiecare început de săptămînă. Vocile contra spun că imnul are versuri proaste, că repetat mecanic şi des, efectul de însufleţire patriotică va fi vlăguit, că nu cu un imn se face primăvară în învăţămîntul românesc. Vocile pro spun că, dimpotrivă, două minute de cîntare colectivă vor aduce mai mult respect pentru simbolurile naţionale şi că e o bună ocazie ca mai toată suflarea tînără să înveţe versurile imnului de stat.
Nu ştiu dacă o fi bine sau rău. Dar cred că, într-o ţară săracă, măcinată de corupţie şi emigrare, de incompetenţe ministeriale şi parlamentare şi de ignoranţă, obligativitatea intonării imnului riscă să rămînă fie o simplă corvoadă şcolară, precum tema pentru acasă, fie, în cel mai bun caz, un simplu ornament civic. La urma urmei, imnul se intonează, cu lacrimi în ochi şi cu mîna la inimă, şi la începutul meciurilor de fotbal jucate de naţională, şi asta nu o face să ajungă în fruntea clasamentelor.
Oricît m-aş gîndi şi răs-gîndi la această iniţiativă, mă poticnesc în cîteva întrebări şi nedumeriri. Mai întîi, nu înţeleg de ce legea se opreşte cu obligativitatea intonării imnului la vîrsta de 14 ani. Nu pot fi decît două explicaţii: ori din punctul de vedere al parlamentarilor, liceenii şi studenţii sînt cauze pierdute în ceea ce priveşte asumarea patriotismului, ori dimpotrivă, ei sînt cazuri rezolvate, şi doar elevii din primară şi gimnaziu au rămas în urmă cu dragostea de ţară. Mai departe, nu pricep de ce legea are drept arie de răspîndire doar instituţiile de învăţămînt. De ce să n-o facem lată? De ce nu-i condamnăm la patriotism decît pe prepuberi? De ce nu s-ar intona imnul, în fiecare luni, şi în Parlament, de ce miniştrii sau preşedintele nu şi-ar începe săptămîna cîntînd împreună cu consilierii, în cabinetele lor, „Deşteaptă-te, române!“? Mai apoi, administraţiile financiare, BNR-ul, trezoreriile, toate instituţii de stat, ele de ce n-ar face parte din corul vesel şi patriotic al zilei de luni? Concluzia e una singură: pînă la 14 ani îi obligăm să fie patrioţi. După – în bună tradiţie democratică – îi lăsăm să aleagă dacă vor sau nu să fie buni români.
Cred, de asemenea, că nu poţi da o lege prin care să spui „Iubeşte-ţi ţara! Sacrifică-te pentru ea! Îndrăgosteşte-te de drapelul patriei!“. Ştiu, imnul se cîntă în şcoli şi în SUA, în Germania sau Elveţia. Dar nu asta îi face pe americani, elveţieni şi germani să-şi facă treaba bine, să aibă încredere în conducătorii lor, să nu emigreze, să depăşească cu bine efectele crizei sau să aibă şcolari performanţi.
Cunosc nenumăraţi români de toată isprava: medici care operează impecabil în condiţii ingrate, ţărani care-şi îngrijesc pămîntul fără să aştepte ajutorul statului, muncitori isteţi şi harnici, doctoranzi cu care s-ar mîndri orice universitate din lume. Pe mulţi îi bănuiesc că nu ştiu versurile imnului. Dar asta nu îi face mai puţin buni români. Nu înţeleg de ce într-un clasament al responsabilităţilor de bun cetăţean, datoria de a cunoaşte simbolurile naţionale ar fi mai presus de aceea de a fi un bun slujbaş. Dacă pentru prima, putem da legi care să o ducă la îndeplinire, pentru a doua avem nevoie de modele. Copiii pot fi obligaţi să cunoască culorile drapelului şi versurile imnului, dar pentru a-şi iubi ţara, pentru a-i fi recunoscători patriei care i-a crescut, au nevoie de ceva mai mult: programe eficiente, şcoli renovate, spitale cu aparatură performantă, părinţi cu slujbe, conducători incoruptibili etc.
Maria Iordănescu este psiholog.
