Pumni, sex şi droguri
Profesori bătuţi de elevi, elevi bătuţi de elevi, elevi bătuţi de profesori apar zilnic în filmuleţe pe Internet, pe prima pagină a ziarelor de scandal sau la prime time news. Sînt luate declaraţii în exclusivitate, copiii fac mărturisiri incendiare, dascălii dau detalii picante, directorii spun că se vor lua măsuri, iar presa face bani din violenţa iscată pe băncile şcolilor. Comentariile psihologilor sînt însoţite de poze deochetate cu elevi dezlănţuiţi la chefuri, indignarea profesorilor se transformă în acuzaţii politice, iar reclamaţiile părinţilor se risipesc pe culoarele inspectoratelor, dar şi ale presei de scandal.
În ăst timp, copiii devin vedete. Cu orice preţ: stimulaţi de dorinţa cititorilor şi ascultătorilor de a afla cît mai multe detalii şi de a-şi da cu părerea, elevul analfabet ironizat de reporteri glumeţi, sau cel care îşi dă jos pantalonii în faţa clasei şi a profesorului care-l ceartă, sau eleva implicată într-un proces de agresiune sexuală fac totul pentru a rămîne timp îndelungat pe prima pagină: scriu pe Facebook cum a fost, trimit ziarelor declaraţii de presă, dau detalii despre (eventualul) proces sau despre viaţa lor de dinainte şi de după incident.
Îi învăţăm, cu alte cuvinte, de mici, că scandalul vinde. Că un incident nefericit, o lacună a sistemului de învăţămînt, un abuz fizic sau nerespectarea regulilor se pot transforma lesne în rampă de lansare într-o carieră promiţătoare de vedetă. Că statutul de victimă poate deveni profitabil.
Este evident că, în şcolile româneşti, numărul cazurilor de agresiune fizică (de toate felurile) şi verbală a crescut. Statisticile şi ştirile o spun. Se caută de mult timp vinovaţi: televizorul cu filmele, emisiunile de divertisment şi talk-show-uri, ziarele avide de senzaţional, figurile agresive de pe scena politică promovate excesiv, ştirile dominate de detalii sîngeroase. Dar a căuta soluţii tot în această zonă pare un demers iluzoriu: nu poţi ţine sub control, sub obroc, televiziunile şi presa. Nu poţi pune pumnul cenzurii în gura unor mamuţi care fac bani din ce le vine mai uşor la îndemînă – par a spune CNA-ul şi organizaţiile jurnalistice. Apoi, şcolile lasă şi ele umerii sub povara neputinţei: lipsa de bani, de ajutor, de reguli se transformă în scuze satisfăcătoare pentru slujbaşii din învăţămînt. Părinţii – ori n-au timp, ori sînt plecaţi în Spania, ori au probleme generate de criză. Ministerul Educaţiei este ocupat cu procesele profesorilor care au de recuperat bani.
Cauzele violenţei în şcoli par a avea ramificaţii întinse şi adînci: sărăcia, exodul părinţilor în străinătate, la muncă, lipsa fondurilor pentru asigurarea protecţiei, pregătirea pedagogică slabă a dascălilor, dezinteresul autorităţilor pentru problemele de fond cu care se confruntă şcoala românească. De unde ar trebui început? Mă gîndesc poate că de la asumarea răspunderii pentru eşecurile din educaţia copiilor: şcoala, părinţii, ministerul nu pot da vina la nesfîrşit pentru insuccesele lor pe ziare şi pe vedete. Pe sărăcie şi salarii mici. Se pot face paşi mărunţi, dar siguri, care nu ţin nici de buget, nici de criză, nici de incompetenţa policienilor: reguli stricte şi ferm respectate pentru ţinutele şi accesoriile afişate în şcoli, părinţi şi profesori care să discute împreună despre problemele de disciplină, sancţiuni drastice pentru apariţii şi declaraţii îndoielnice în presă. Nu s-or întîmpla mari minuni. Dar pînă una, alta, cîteva mici minuni ar putea conta...
Maria Iordănescu este psiholog.
