Culorile şi vorbele libertăţii
Revăzînd un film documentar, realizat de francezi, despre România anilor ’80 ai secolului trecut, primul lucru care mi-a atras atenţia a fost cenuşiul în care se îneca de-a dreptul lumea comunistă: ziduri gri, murdare, haine în culori ponosite, chipuri adumbrite, televiziune în alb-negru, veselii oropsite, tineri străvezii şi maturi istoviţi, tăceri deznădăjduite, iz de mucegai omniprezent.
Un film documentar despre România zilelor noastre ar scoate la iveală, probabil, cu totul alte culori şi sunete: reclame stridente, muzici violente, restaurante înecate în fum şi mirosuri aţîţătoare, claxoane criminale, strigăte de coşmar, înjurături sîngeros suprarealiste, străzi şi monumente sufocate de kitsch, indiferenţă, agresivitate.
În acord cu imaginile descrise mai sus mi se par ţinutele adolescenţilor şi chipul lor răvăşit nu atît de acnee, cît de neorînduiala lumii în care trăiesc. Întîlnirea cu ei, în autobuze sau metrouri, în baruri sau parcuri, îmi lasă mereu un gust amar şi o îngrijorare aproape părintească. Pe scurt, se îmbracă prost şi vorbesc urît. (Nu toţi. Majoritatea.) Pe lung, ţinutele lor imită modele hibride, vedete autohtone sau de aiurea, celebre mai mult pentru excentricităţile lor, decît pentru vreo performanţă cît de cît meritorie. Încearcă, nechibzuit şi neînvăţaţi, să adopte posturi culese din reviste sau emisiuni îndoielnice, se iau la trîntă cu bunul-gust şi-l ameţesc cu gablonţuri amuţitoare, coafuri atroce, bluze inadmisibile, pantofi nesiguri şi caraghioşi, blugi care ar avea nevoie de cel puţin trei ture la maşina de spălat şi de mici cusături în zone esenţiale, farduri care le urîţesc obrazul şi privirea. Vorbesc abominabil: şcoala, tema pentru acasă, profesorul, iubita sau iubitul, prietenul, autobuzul, filmul, calculatorul, jocul pe net, toate sînt înecate în acelaşi sos dizgraţios format din epitete deplorabile, ocări intolerabile, explozii de entuziasm travestite în barbarisme anglofone stîlcite, insinuări sau glume care evacuează definitiv romantismul şi eroticul. Din vorbele şi hainele lor cu greu poţi ghici care le sînt vîrstele, ocupaţiile, dorinţele, visele. Eşti tentat, matur fiind, să-i procopseşti pe toţi cu etichete aspre, cu necruţătoare sentinţe.
Şi totuşi: sînt mici, necopţi, neinstruiţi, prăzi uşoare ale unor vremuri bezmetice. Ce e de făcut?
Acum cîţiva ani, un director de liceu a fost aspru certat, de presă şi de apărătorii drepturilor omului, fiindcă i-a interzis unui tînăr să intre în şcoală cu o ţinută şi o coafură total nepotrivite. Poate s-au grăbit, şi unii, şi ceilalţi. Ştiu, în Occident, e libertate totală: poţi intra în instituţiile şcolare cum vrei. Dar n-am văzut, nici la televizor, nici în călătoriile mele, excesele pe care le văd la noi. Pînă la a le acorda acea libertate totală, mă gîndesc că ar trebui să-i învăţăm, chiar şi prin restricţii, cum s-o folosească: niscaiva lecţii de eleganţă vestimentară şi de bune maniere, ceva modele pe care le-ar putea imita, alese cu grijă din viaţa publică, discuţii şi experimente în jurul modei şi al limbii române. Cu alte cuvinte, cîteva exerciţii de „orientare“, prin tentanta nebuloasă a libertăţii, prin „modul ei de întrebuinţare“.
Preocuparea noastră poate părea frivolă: tinerii nu iau Bacul şi noi ne ocupăm de garderoba lor. Dar cred că un tînăr îmbrăcat cuviincios şi capabil să se exprime îngrijit e mai bine pregătit să intre în sala de examen. Şi să iasă din ea onorabil...
