Căutăm ministru bun
În „lumina“ ultimilor douăzeci de ani trecuţi peste învăţămîntul românesc, profilul ideal al ministrului Educaţiei pare din ce în ce mai greu de conturat: ştim mai degrabă cum nu trebuie să fie, şi nu cum să fie, ce să nu facă, şi mai puţin ce anume să facă. Ştim, cu alte cuvinte, ce nu vrem, nu şi ce vrem.
De ce le e atît de greu partidelor guvernante să găsească un ministru bun? Oare ţara nu are suficient „material didactic“ să livreze pentru vîrf o persoană eficientă, performantă? Nu există, printre cei preocupaţi de soarta şcolii din România, nimeni care să ofere un program coerent de reformare a ei? Sau grupul-ţintă din care se fac recrutări este unul ales greşit?
Ce premise, deci, ale eficienţei şi profesionalismului ar trebui să cuprindă CV-ul omului potrivit la Ministerul Educaţiei? Pînă acum, soluţia cea mai la-ndemînă pentru guvernanţi a fost aceea de a alege, ca îndrumător pentru dascăli şi elevi, un dascăl. S-a făcut presupoziţia, nu pe de-a-ntregul falsă, că un om venit din rîndurile salariaţilor şcolii ştie cel mai bine care sînt problemele cu care se confruntă învăţămîntul, ce ar trebui renovat şi ce ar trebui păstrat din structura pe care se bazează educaţia formală, cum ar trebui să arate un program eficient de instrucţie etc. Dar lucrurile n-au mers. În marea majoritate a cazurilor, pedagogul aflat în fruntea Ministerului a fost confiscat de probleme care-i depăşeau cu mult competenţele necesare (doar) ca să-şi facă treaba foarte bine la catedră: lipsa unei viziuni clare asupra scopului reformei din învăţămînt, lipsa interesului politic pentru ca Educaţia să devină prioritate naţională, lipsa banilor care să susţină reforma, ingerinţele politicului în viaţa dăscălimii. Pe scurt, un profesor bun poate fi, în cel mai bun caz, un om la curent cu întrebările la care are de răspuns un ministru eficient al Educaţiei. Dar asta nu înseamnă că are şi răspunsurile.
O a doua soluţie avansată – la Ministerul Sănătăţii, de exemplu – a fost aceea de a alege un ministru din rîndul bunilor manageri, mai degrabă decît din rîndul breslei. Un bun manager ştie să gestioneze fondurile şi să le multiplice, să coordoneze şi să fructifice potenţialul uman şi material pe care îl are, ştie să construiască programe pe termen lung şi mediu eficiente, pornind de la evaluări corecte, şi nu fantasmagorice. Şi mai ştie să folosească cu abilitate armele politice în favoarea organizaţiei (ministerului) pe care o conduce. Din experienţa celor de la Sănătate, nici soluţia asta nu a funcţionat: managerii ajunşi la vîrf au făcut contracte păguboase, au iniţiat legi bulversante, au făcut schimbări dezastruoase.
La prima vedere, soluţia ideală ar fi, probabil, aceea de a găsi un om care să combine, în mod excepţional, virtuţile unui pedagog bun cu acelea ale unui manager bun. E greu de găsit. Dar mă tem că nici soluţia aceasta nu va fi pe de-a-ntregul eficientă. Să privim puţin înapoi. Ce aveau în plus, faţă de veleitarii de azi, oameni ca Titu Maiorescu, Gheorghe Lazăr, Spiru Haret, dincolo de reuşitele strălucitoare din CV-urile lor, care includeau performanţe academice extraordinare, în ţară şi în străinătate, şi dincolo de hărţuielile politice şi administrative pe care şi ei le-au avut de înfruntat? Ei bine, aveau în plus ceva simplu şi decisiv: credeau că ţara şi tinerii ei sînt mai importanţi decît politicile de partid şi ambiţiile personale. Mai găsim, fireşte, pricepere, rezultate durabile, dar, mai ales, altruism, uitare de sine şi multă, foarte multă inteligenţă.
Maria Iordănescu este psiholog.