Locuri vacante la putere
Patruzeci de mii de copii sînt abandonaţi în spitalele României. Mulţi dintre ei au nevoie de tratamente şi intervenţii chirurgicale, care însă nu pot fi iniţiate pentru că doctorii au nevoie de acordul scris al tutorelui legal. Adică al părinţilor. Care sînt de negăsit. Şi care, evident, odată ce şi-au abandonat copiii, putem bănui că puţin le pasă de tratamentul sau operaţiile de care aceştia au nevoie.
Aceasta este o ştire de presă. Dar, din păcate, nu una venită din partea instituţiilor statului, respectiv a Ministerului Sănătăţii sau a direcţiilor pentru protecţia copilului. De foarte mult timp, copiii, bolnavii, pensionarii, justiţia, educaţia, sănătatea din România par a nu avea altă şansă decît să-şi aştepte, cuminţi, rîndul să apară pe prima pagină a ziarelor sau în prime time, la televiziuni. Fiindcă, de douăzeci de ani, statul pare că află din ziare sau de la televiziuni, cot la cot cu cetăţeanul de rînd, neregulile din instituţiile sale. El nu devine îngrijorat de soarta cetăţenilor săi decît dacă este vînat de microfoane pe stradă, dacă este un prilej să dea în opoziţie sau dacă este o ocazie bună pentru a-şi face campanie electorală. Altfel, ilegalităţile, dezordinile, netrebniciile „susţinute“ din bani publici curg în voie, ferite de ochiul sau de campaniile jurnaliştilor.
În privinţa presei... Presa e a patra putere în stat – se spune. Într-o ţară normală, acest fapt aduce cu sine o garanţie în plus că interesele cetăţenilor nu pot fi afectate de nelegiuirile celor care îi conduc. La noi, presa ca a patra putere în stat stîrneşte, mai curînd, nelinişti. Într-o ţară în care jurnalismul este adesea aservit intereselor politice şi goanei după senzaţional, gîndul că el ar putea fi unul dintre garanţii corectudinii şi ai eficienţei este înfricoşător. Soarta copiilor abandonaţi de părinţi, dar şi de stat este la mîna presei: dacă e timp, dacă nu sînt alte subiecte, dacă aduce rating, dacă se poate transforma în slogan de campanie electorală, atunci destinul copiilor orfani poate deveni o ştire. Dacă violenţa în şcoli poate furniza imagini scandaloase cu bătăi între copii şi profesori, sau scene de sex, atunci merită să facem campanie şi s-o trezim din somnul electoral pe doamna ministru al Educaţiei. Dacă bolnavii incurabili pot fi chinuiţi cu interviuri sfîşietoare la televizor ca să dăm în preşedinte, atunci campania de întrajutorare poate deveni profitabilă. Dacă sărăcia, gropile de gunoi, abuzurile pot naşte divertisment, atunci merită să devină emisiuni în prime time. Dacă prostia, ignoranţa, agramatismul, incultura pot aduce tiraje profitabile, atunci să le facem vedete. Pe de altă parte, dacă plagiatul unui prim-ministru este o ştire răsuflată, atunci o putem abandona în favoarea unui caft între două instituţii la fel de publice şi de implicate în bunăstarea cetăţeanului. Dacă un fost ministru al Educaţiei, dat jos tot în urma unui scandal de plagiat, nu mai prezintă interes, atunci presa îl lasă să-şi ocupe liniştit fotoliul de la CSM.
Aşa stînd lucrurile, faptul că presa este doar „a patra putere în stat“ nu poate fi decît îmbucurător. Asta dacă primele trei locuri ale puterii n-ar fi vacante. Sau dacă n-ar fi ocupate de corupţie şi interese politice.
Altfel, mă gîndesc că ar exista cîţiva candidaţi serioşi la titlul de prima putere în stat, deşi nici prin cap nu le-ar trece s-o facă: cei cîţiva medici şi asistenţi care îngrijesc copiii abandonaţi în spitale, cele cîteva ONG-uri care luptă pentru medicamente sau aparatură medicală, ici-colo cîte un dascăl care nu abandonează un copil cu handicap sau un asistent maternal care salvează un destin de la o instituţionalizare abuzivă.
Maria Iordănescu este psiholog.
