Ghiozdanul elevului şi raniţa soldatului
Temele pentru acasă şi ghiozdanul atîrnă în spinarea elevului român ca raniţa unui soldat plecat pe frontul unui război mondial. Tone de exerciţii şi de compuneri, zeci de caiete, manuale, culegeri, lecturi suplimentare pun viaţa de şcolar, dar şi de părinte de şcolar, sub semnul unei confruntări majore, pe viaţă şi pe moarte.
Văd dimineaţa nenumăraţi copii, abia ieşiţi dintre mormanele cu jucării de pe covoarele grădiniţelor, îndreptîndu-se către şcoală cu geamantane enorme cărate în spinări fragile, şi mă întreb pentru ce examen academic se pregătesc. În comparaţie cu ei, studenţii sau doctoranzii, care-şi ţin bibliografiile în laptopuri sau biblioteci, iar notiţele, pe cîteva foi volante, par a fi ajuns în paradisul şcolar.
Aud zilnic părinţi care povestesc cum proiectele de la serviciu, cu miză majoră pentru carierele lor, devin fleacuri pe lîngă orele petrecute cu cel mic în pregătirea temelor: zece probleme la matematică, un rezumat sau o caracterizare de personaj la română, cîteva bătălii la istorie şi o listă nesfîrşită de rîuri şi afluenţi la geografie, un Past Perfect Tense la engleză şi un si conditionnel la franceză – iată cam ce ar trebui să rezolve, într-o singură zi, şcolarul român. Mai mult decît atît, manualele par a nu mai fi de ajuns pentru o pregătire onorabilă: încă din clasa întîi, băncile sau birourile elevilor sînt pline de culegeri, ghiduri, teste destinate efortului suplimentar. La o aşa pregătire pentru şcoală, îţi spui că rezultatele la examenele de clasa a VIII-a sau a XII-a ar trebui să fie pe măsură. Şi nu sînt.
Temele pentru acasă şi-au pierdut, de cîţiva ani buni, rosturile pedagogice pentru care au fost înfiinţate: stimularea efortului propriu, dar şi a responsabilităţii pentru propria formare, consolidarea informaţiilor primite la clasă, dezvoltarea creativităţii şi încurajarea iniţiativelor. Pe lîngă toate astea, tema pentru acasă ar trebui să ofere părinţilor şi profesorilor o oglindă reală a evoluţiei şcolare a elevului. În fapt, temele învăţăcelului român sînt multe, haotice, ineficiente. Nu pun întrebări, nu nasc curiozităţi, nu îndeamnă la căutări, nu stîrnesc dorinţa de a găsi răspunsuri. Ocupă, doar, tot timpul extraşcolar al copilului. Toate temele pentru acasă ale elevilor de gimnaziu şi de liceu seamănă a pagini cu bastonaşe, gîndite mai curînd ca o pedeapsă, decît ca un exerciţiu binefăcător. În plus, părinţii au rareori ocazia să le controleze, fie din cauza serviciului, fie pentru că sînt depăşiţi de dificultatea lor. Dascălii stau şi ei prost cu verificarea „lecţiilor“, pentru că programa şcolară e – vorba filmului – „complexă şi are multe aspecte“, iar timpul de la clasă este scurt. Pentru un elev care nu ţine pasul, din motive obiective – precaritatea condiţiilor de studiu de acasă, lipsa părinţilor sau sprijinul unui adult –, tema pentru acasă devine o povară de nedus, pe care o abandonează, fiindcă ea nu mai e de mult gîndită ca o recuperare, ca un ajutor, ca un stimulent. E dată la grămadă – şi pentru cei care ştiu, şi pentru cei care nu ştiu sau nu pot. Elevul cu dificultăţi de învăţare nu are nici o şansă în şcoala românească: nu e timp, dar nu sînt nici resurse pentru recuperarea lui. (Într-o vizită la Oxford, am văzut un orar făcut special pentru studenţii dislexici. Dislexicii noştri, mulţi dintre ei, abia dacă termină opt clase, încovoiaţi de complexe de inferioritate.)
Aşa stînd lucrurile, studiul individual propus de şcoală are toate şansele să-şi rateze obiectivele. Un elev cu foarte multe teme pentru acasă nu este un elev mai bine pregătit, ci doar un elev mai obosit şi mai puţin cooperant.
Maria Iordănescu este psiholog.
