Din nou şi inutil, despre clasa zero

Încerc să mă dumiresc, de ceva timp, fără succes, de ce organizarea grupei pregătitoare a bulversat două-trei generaţii de miniştri ai Educaţiei.

Mai întîi, ministrul Funeriu a făcut cea mai riscantă mişcare, aceea a mutării clasei pregătitoare la şcoală. Riscantă şi defectuoasă: după cum scriam într-un articol, legea a fost dată fără consultarea părinţilor sau a sindicatelor. Au urmat scandaluri cu copii în braţe pe scările tribunalelor şi în faţa şcolilor, dar, curînd, lumea s-a dumirit că, în fapt, problema cea mare a legii nu era limitarea opţiunilor părinţilor, ci, mai curînd, dar deloc de neglijat, aceea de natură logistică: mobilier, săli de clasă, cadre didactice pregătite etc.

S-a schimbat puterea, s-a schimbat ministrul, s-au schimbat şi „viziunile“: ministrul Andronescu a propus ca pregătirea şcolară să se întoarcă la grădiniţe, dar pentru că a fost găsită incompatibilă de ANI, a trebuit să renunţe la măreţele planuri de reformare a învăţămîntului. (Nu înainte de a-şi proteja locul în Parlament prin modificări, realizate pe şest, ale Legii învăţămîntului.) A lăsat locul liber premierului Ponta şi ministrului Remus Pricopie. Care ce au spus? 1) Că părinţii trebuie consultaţi. 2) Că părinţii nu trebuie obligaţi să-şi dea copiii la şcoală, dacă ei vor să îi mai ţină la grădiniţă.

Ce-ar fi de răspuns la astfel de iniţiative generoase, „democratice“ ale noului guvern? 1) Sigur că părinţii, ca şi profesorii şi sindicatele, trebuie consultaţi, dar asta pentru a stabili o normă care să le ofere copiilor aceeaşi şansă la educaţie, şi nu pentru a lăsa opţiunile private să genereze confuzie, dezordine – şi de aici, lipsa unui plan de măsuri pe termen mediu şi lung de reformare a învăţămîntului. 2) Acest fel de a lansa aşa-zise consultări şi de a le finaliza în coadă de peşte nu este decît populism ieftin: părinţii, în general, „sînt obligaţi“ de stat, de direcţiile pentru protecţia copilului şi, nu în ultimul rînd, de Constituţie, să facă o grămadă de lucruri: să-şi trimită copiii la şcoală, măcar 10 clase, să-i vaccineze la timp, să respecte formele de şcolarizare şi examenele aferente, să-i ducă la medic etc. Soluţia dată acum la problema clasei pregătitoare, aceea în care părinţii aleg, nu rezolvă dezbaterea – unde-i mai bine să fie derulată clasa pregătitoare, la şcoală sau la grădiniţă? –, ci camuflează, doar, incapacitatea ministerului de a rezolva problemele pe care le ridică introducerea clasei pregătitoare. Fie ea la şcoală sau grădiniţă, îngrijorările părinţilor au aceleaşi surse: calitatea proastă a educaţiei în instituţiile şcolare, inexistenţa unor programe instituţionalizate de supraveghere a copilului cîtă vreme ei sînt la serviciu, manualele scumpe şi slabe, rechizitele cu preţuri prohibitive, drumul lung şi anevoios, în oraşele mari sau în cătunele izolate, de acasă la şcoală etc. Într-un fel sau altul, acestea vor fi, mai curînd, criteriile care vor sta la baza alegerii părinţilor sau, cel puţin, a multora dintre ei, şi nu cele date de nivelul, de particularităţile individuale sau de vîrstă. În acest fel simplu, ministerul se spală pe mîini de orice responsabilitate privind condiţiile în care se desfăşoară cursurile: părinţii aleg. Şi ei aleg, aşa cum pot, răul cel mai mic din ce li se oferă.

Rezultatul acestor „deliberări istorice“? Care e marea noutate a legii? Iat-o: copiii pot urma clasa pregătitoare la grădiniţă, dar doar dacă aceasta are acreditare şi pentru învăţămîntul primar. Cu alte cuvinte, părinţii sînt liberi să-şi dea copiii la grădiniţă, cu condiţia ca grădiniţa să nu fie chiar grădiniţă, ci să semene cu o şcoală.

Maria Iordănescu este psiholog.