Iniţiative remarcabile
Iată cîteva dintre rezultatele unei cercetări naţionale, realizate în anul 2005, despre etica din universităţile româneşti: „47% dintre cadrele de conducere menţionează că, în instituţia pe care o conduc, există cazuri de plagiat în rîndul profesorilor; 62% dintre profesori cunosc cazuri de studenţi care au plagiat; 44% dintre profesori cunosc cazuri de profesori care au plagiat; 67% dintre studenţi declară că au copiat cel puţin o dată la referate, lucrări etc.; 57% dintre studenţi cunosc cazuri de plagiat în rîndul colegilor.“ Aceste rezultate au fost prezentate de doamna Mihaela Miroiu, în cadrul unei dezbateri ţinute la GDS, cu titlul „Plagiat – cazuri româneşti vs cazuri internaţionale. Legislaţie, atitudinea societăţii şi a mediului academic“. Cifrele, dar şi cazurile dezvăluite de presă sînt copleşitoare: fenomenul plagiatului pare a fi unul de dimensiuni uriaşe, în care sînt implicaţi, de-a valma, studenţi, decani, rectori, profesori şi chiar ministere. Mai mult decît atît, tentaţia de a obţine o diplomă universitară – cu lucrări furate – pare a nu fi una strict românească: mari universităţi din Occident se confruntă cu aceleaşi probleme. (Numai că acolo, plagiatul, odată descoperit, are efecte imediate, întotdeauna neplăcute pentru autorul lui.) Profesorii, jurnaliştii şi scriitorii invitaţi la GDS au întors pe toate feţele cauzele şi efectele plagiatului, dar şi felul în care el poate fi descoperit, înainte de a-i „oferi“ autorului său titluri şi recompense ample.
Iniţiativa GDS-ului – aceea de a încerca să găsească soluţii pentru stoparea ilegalităţilor din sistemul de învăţămînt – este una extrem de curajoasă, dar şi una mare consumatoare de timp şi răbdare: dialogul intelectualilor îngrijoraţi de dezordinea din învăţămînt, cu Ministerul Educaţiei, pare a fi unul fără sfîrşit şi fără efect. Petiţiile, audienţele, conferinţele de presă, emisiunile în care (mulţii) miniştri ai Educaţiei au fost somaţi să dea un răspuns în privinţa plagiatelor deja celebre – au lăsat în urmă doar explicaţii lamentabile, pe de o parte, şi dezamăgiri legitime, pe de altă parte.
Pare greu de crezut că lupta aceasta poate avea cîştig de cauză, atîta timp cît premieri, miniştri, parlamentari, adică cei puşi să apere şi să aplice legea, au răspunsuri nonşalante în faţa propriilor ilegalităţi. Şi totuşi, cred cu toată convingerea că iniţiativa GDS-ului merită susţinută de toată floarea cea vestită a intelectualităţii oneste: universităţile ar putea să nu renunţe aşa uşor la prestigiul lor – atît cît e – acoperind, cu intepretări strîmbe ale legilor, studenţi şi profesori penali; presa şi-ar putea prelungi campaniile duse împotriva licenţelor obţinute fraudulos, chiar cu preţul scăderii ratingului; blogger-ii şi membrii reţelelor de socializare ar putea să alăture campaniilor duse pentru salvarea cîinilor şi a cailor, şi pe cea a salvării învăţămîntului; oamenii bogaţi ai ţării ar putea ajuta – financiar – campaniile de sensibilizare a publicului în faţa acestui subiect etc.
Încăpăţînarea GDS-ului de a solicita răspunsul şi solidaritatea autorităţilor, de a căuta soluţii pentru rezolvarea problemelor grave din învăţămînt trebuie susţinută, astfel încît să nu devină doar un gest excentric, singular, al intelectualităţii româneşti.
Maria Iordănescu este psiholog.
