Copilăria unei reviste

Îi ştim copilăria destul de bine. Ne-a fost aproape, mie şi prietenilor mei, încă de la primii ei paşi în lume, şi putem depune mărturie că ne-a pus pe gînduri, ne-a înmuiat ţîfna şi ne-a îmblînzit apucăturile de oameni liberi abia născuţi. Voi vorbi, în rîndurile care urmează, despre o copilărie neobişnuită, nu a unui copil în carne şi oase, ci a unei reviste. De ce cred că, pentru generaţia tînără, de după Revoluţie, şi nu numai pentru ea, copilăria revistei Dilema a fost o bucurie?

Pentru că a fost „născută“ de părinţi inteligenţi, fermecători, generoşi. Şi pentru că aceiaşi părinţi au fost destul de curajoşi, astfel încît să „livreze“ – pe o piaţă plină de certitudini stridente şi de răcnete acuzatoare – un „copil“ care întreabă, ascultă, priveşte, se miră, caută, încearcă să se dumirească înainte de a trage concluzii.

Pentru că revista Dilema a fost un „copil“ bine-crescut, fără răzgîi, dar şi fără parapon, cu reguli de bună-cuviinţă şi de dialog civilizat, cu umor şi melancolii pe măsura lumii noi şi bezmetice în care se născuse. Un copil deloc cuminte, pus pe spart false oglinzi şi pe năruit clişee, şi des certat de „vecinii“ arţăgoşi, conformişti, obosiţi, infatuoşi.

Pentru că vorbea o limbă română frumoasă, corectă, fără farafastîcuri şi fără zorzoane, aproape nouă pentru cei abia deprinşi să uite limba de lemn.

Pentru că revista ne aduna aproape în fiecare weekend în jurul ei, ca într-o fierărie a lui Iocan, în care conversaţiile debutau cu aceeaşi întrebare, rostită ca o strigare la apel: „Ai văzut ce zice filozoful la gazetă?“ Şi-apoi Vasilescu, Boiangiu, Cosaşu, Ornea, Chiper, Leo Şerban şi toţi cei care azi mai sînt sau nu mai sînt...

Pentru că Dilema a dat folclorului autohton replici celebre, portrete răsunătoare, vorbe de duh, întrebări proaspete, sămînţă nouă şi fragedă de dialog.

Pentru că a rezistat, de-a lungul vremii, tuturor tentaţiilor, criticilor, iluziilor propuse de o presă mult prea liberă, de un public mult prea obosit de hărţuielile traiului de zi cu zi, de un capitalism mult prea sălbatic.

Pentru că a chemat între paginile ei tineri – jurnalişti, scriitori, artişti, analişti, istorici etc. – extrem de talentaţi, cu gînduri şi cuvinte în răspăr cu vremurile care i-au format. Tineri pe care îi admiram pentru curajul lor de a semna alături de „numele grele“, pentru profesionalismul cu care înţelegeau să descrie chipuri şi întîmplări, pentru fineţea stilistică şi talentul jurnalistic.

Pentru că „dosarele“ Dilemei au reuşit performanţa – greu de egalat – de a vorbi despre teme cînd serioase, cînd frivole, cînd noi, cînd vechi de cînd lumea, cînd amuzante, cînd înduioşătoare, cu umor, decenţă, argumente, originalitate, inocenţă, naturaleţe, fără prejudecăţi şi în afara clişeelor.

Pentru că interviurile şi „divanurile“ revistei au dat, încă de la începuturi, modele de întrebări deştepte, cuviincioase, ingenioase.

După cum spuneam, norocoşi am fost noi, cei a căror tinereţe s-a amestecat cu copilăria Dilemei. Fiindcă ne-a oprit un pic, ne-a făcut să ne amînăm niţel replica în faţa urgenţelor copleşitoare pe care le aducea cu sine o lume nouă. Fiindcă ne-a convins că, înaintea răspunsurilor finale, a sentinţelor definitive, a etichetelor ferme, există dilemele. Şi fiindcă, la urma urmei, ne-a pregătit pentru alte răspunsuri decît cele la îndemînă, vagi, superficiale.

Maria Iordănescu este psiholog.