La locul şi timpul nepotrivit

Cina într-un restaurant onorabil: preţuri rezonabile, răcoare, chelneri măcar politicoşi, meniu acceptabil, muzică în surdină. Premise promiţătoare pentru a petrece, alături de cîteva familii, un timp agreabil şi o digestie calmă. Iluziile se termină brusc, după primul fel de mîncare: cîţiva copii – de 3-4, maxim 5 ani – anunţă, pe decibeli infernali, că durează prea mult pauza dintre antreuri şi friptură. Părăsesc banchetele, oricum suficient de joase cît să transforme tăblia mesei într-o barieră între ei şi ceilalţi comeseni sau între ei şi propria farfurie: apucă cu greu furculiţa, le scapă dumicatul pe ei sau pe jos, se aruncă după el pe sub masă, părinţii îi ceartă, feţele de masă scapă de sub control şi, odată cu ele, vasele pline de substanţe care pătează iremediabil.

Sînt mici şi au chef de joacă. Ţipă, aleargă, se împing, se lovesc, se ceartă, totul printre picioarele clienţilor, pe sub tăvile chelnerilor, aflate într-un echilibru precar, sub privirile îngrijorate ale patronilor. Vine felul doi şi, cu el, o speranţă de acalmie. Nici vorbă: adulţii îi cheamă la masă, dar copiii nu aud nimic şi, cînd aud, refuză, mofturoşi, orice tentaţie culinară. Părinţii încep o cursă cu obstacole, ţinînd în mînă o fărîmă de friptură, o frunză de salată, o linguriţă de sos, în speranţa că fiii risipitori se vor întoarce în sînul familiei. Copiii ţipă, aleargă, se împing, se lovesc, se ceartă în continuare. Părinţii, blazaţi, privesc nostalgic, pe laptop sau pe iPad, fotografii de familie şi comentează seriale vechi, încercînd să ignore oftaturile de la mesele vecine.

Am văzut, foarte des, astfel de scene, cu copii aflaţi în locul nepotrivit şi la timpul nepotrivit: cărucioare cu bebeluşi agitaţi pe terase, ţînci care îşi exersau primii paşi pe holurile muzeelor, „şoimi ai patriei“ pe scaune de cinematograf, în faţa unui film de artă. Trebuie să spun că nimeni nu era fericit: nici ei, nici adulţii care îi însoţeau, nici „victimele colaterale“. Ceea ce se presupunea a fi, pentru toată lumea, un moment de relaxare, de distracţie, sfîrşea inevitabil într-un episod al gesturilor iritate, al inconfortului fizic şi emoţional, al precipitării spre ieşire.

Bun, întrebarea – perfect legitimă – care apare este următoarea: după ce devii părinte, te izolezi, pînă cînd puştiul tău atinge majoratul? Îţi anulezi toate concediile, iar vacanţele ţi le petreci pe aleile parcurilor din preajma casei, de teama că deprinderile încă neaşezate ale copilului tău vor deranja vecinii de hotel?

Răspunsul imediat, raţional, este: nicidecum. Viaţa de familie nu trebuie să te împingă la izolare, la un comportament ascetic. Dimpotrivă. Ceea ce însă trebuie ştiut este că apariţia unui copil îţi schimbă, fundamental, obiceiurile şi motivaţiile, cel puţin pînă la vremea în care timpul lui nu mai depinde de al tău. Cît eşti singur, nu ai a da nimănui socoteală pentru cît, cum, de ce îţi petreci timpul la un restaurant. Cînd mergi însoţit de un copil, lucrurile se schimbă: pentru el, restaurantul, muzeul, cinematograful nu sînt locuri de distracţie, de formare sau informare, decît dacă adultul de lîngă el are grijă de acest lucru, alegînd cu grijă vîrsta potrivită, locul potrivit, momentul potrivit.

Copiii învăluiţi de fum de ţigară, asurziţi de boxe virile, asupriţi de priviri reprobatoare, asaltaţi de informaţii pe care nu le pricep, nu sînt nicidecum copii care se amuză. Sînt doar copii care îşi asistă neputincioşi, iritaţi, agitaţi, părinţii care vor să se amuze. 

Maria Iordănescu este psiholog.